7. „NOUA ORDINE LOCALĂ”

În capitolul precedent v-am pus oarecum în temă cum am ajuns să fiu mai atent cu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Oricum, în primul an și jumătate de dializă nu știam mare lucru nici despre structura Centrului Fresenius, nici despre multe alte lucruri în legătură cu dializa, dar pe măsură ce ea se desfășura și venea la vizită dr. M O, eu îi spuneam deschis ce simt, îl întrebam fel de fel de chestii, ca și copilul mic curios să i se răspundă la toate întrebările. Dr. M O. îmi răspundea cu multă răbdare și încerca să-mi explice logic lucrurile, iar eu, cu bruma de cunoștințe medicale acumulată pe parcursul ultimilor ani, cu mintea analitică, căutam să fac legături între stările prin care treceam și căutam explicații logice – așa cum mi le spusese dr. M O. Dacă ceva nu mi se potrivea, îmi memoram problema și la următoarea vizită, îl mitraliam. Să zicem că după aproximativ un an și jumătate am început să-mi înțeleg corpul și să îmi explic ceea ce simt în dializă. Între timp, a sosit în Centru și dr. R M, care din primele zile mi s-a părut o doctoriță foarte dedicată și sigură pe ea, dar și un om care dorește să recupereze din mers în scurt timp decalajul dintre ea și ceilalți colegi medici. Se oprea cu multă atenție la fiecare pacient și îl descusea în amănunt, mai ales la aceia cu mai puțină școală și mai puțină înțelegere asupra bolilor, că erau ei oameni în vârstă, dar viața nu le oferise decât muncă abrutizantă și dintr-o dată o boală care nu te doare, dar te poate omorî.

Așa cum v-am mai povestit, vine odată în Centru o doamnă care nu s-a prezentat pacienților despre funcția dumneaei, dar care fusese prezentată de Dana Toma (știam noi că e asistenta Șefă), dar care între timp – după plecarea în Păcurari a dr. S L. – fusese „unsă” Manager „general” la Centrul 1 Copou. Noi, proștii și ignoranții, nu înțelegeam încă să traducem acele aere și comportamentul de mare șefă care și-l dădea când se agita pe holuri și saloane și vorbea pe un ton răstit cu pacienții și mai ales cu personalul medical, infirmieri și asistenți. Eu, care mă laud fără modestie că sunt un fin observator al tuturor lucrurilor care mă înconjoară, dar mai ales al sumedeniei de „chestii” pe care le-am trăit personal în viață, sesizam cu multă ușurință că această femeie se comportă dintr-o dată foarte autoritar, de parcă dorea să o înlocuiască din mers pe „doctorița Mengele”, ce ne fusese „comandant de lagăr”. Și azi tremur de nervi și de revoltă când îmi amintesc cearta ca la mahala pe care am avut-o eu în salon cu acest specimen uman, în care i-am spus în față că degeaba a terminat medicina, degeaba pretinde că știe multă carte, dacă are un caracter infect și nu poate comunica cu oamenii.

În Copou, depindeam în totalitate de infirmieri, pentru că acea clădire era făcută complet incorect pentru destinația care urma să i se dea. Accesul la parterul înalt peste demisol, era asigurat pentru pacienții „la căruț” pe niște rampe demne de a fi fost folosite de copii pentru săniuș sau schiuri. Mai mult decât atât, rampele erau placate cu gresie de interior, folosită doar prin băi și bucătării, ceea ce spunea multe despre profesionalitatea celor care se ocupau de administrarea clădirii.  Infirmierii care trebuiau să împingă pe pantă, sus, căruțul meu (care cântăream atunci aprox. 120 de kg), făceau un mare efort să mă transporte. Să știți că nu eram la cea mai grea categorie…Curtea unde coboram din mașina de transport avea în mod total aiurea trotuare înguste de 0,5m încadrate cu borduri înalte de 28 de cm, ceea ce era iarăși un obstacol de netrecut spre rampele de acces. Ca să poată totuși să ne transporte, infirmierii (mai ales R) ne lăsau pe spate foarte tare, cu capul la maximum 50 de centimetri de pământ, ridicând roțile mici ale căruțului sus, ca să abordeze bordura, iar mai apoi pe pantă, până ajungeau la palier. Parcă eram cărați cu roaba, având senzația că vii iminent cu capul de beton. La apostrofarea mea, mi s-a răspuns că altfel ei nu pot căra împingând pe pantă asemenea greutăți, așa că nu aveam ce face. Dacă trebuia să merg la baie – înainte de a intra la dializă – obligatoriu trebuia să te supui unor alte suplicii, deoarece baia pentru persoanele cu invaliditate era amplasată „la mijloc”, între sala de așteptare și holul saloanelor, așa că exista acces prin două uși, ca să nu poți avea intimitate. Dispozitivele de prindere a mâinilor erau amplasate complet inadecvat, încât aveai nevoie de infirmier și ca să te transfere de pe căruț pe WC, deoarece nu aveai de ce te prinde cu mâinile ca să poți singur să execuți manevra. În sfârșit, eram complet la mâna infirmierilor, care sunt cea mai rară categorie de personal pe care o găsești când depinzi de ei, fiind subdimensionați numeric de conducerile unităților medicale. Salariul unui infirmier care muncește și fizic, poate asigura probabil un surplus pentru angajații medici, măcar să acopere gărzile.

Când a sosit acea doamnă de la București în saloane însoțită de „asistenta șefă” – General Manager fără știrea mea, Daniela Toma – a prezentat verbal pacienților din saloane intenția firmei „mamă” Fresenius Nephro-Care București să investească bani la Iași în construcția unui nou Centru de dializă, iar clădirea din Copou, să fie pusă la dispoziția spitalului Parhon și noi, să ne mutăm într-un centru nou. Nu am înțeles eu bine atunci care era scopul sosirii acestei doamne despre care mult mai târziu am aflat că era „manager cu îngrijirea pacienților” pe țară, de la București, dar timpul avea să-mi răspundă la întrebări.

Doamna C.P. ne-a vorbit în mod elogios despre eforturile firmei Fresenius de a îmbunătăți permanent confortul pacienților, așa că dumneaei, ne-a cerut tuturor părerea, de parcă aveam noi vreo putere să hotărâm culoarea măturilor și lungimea tijei la mop.

Fiind chiar lângă patul meu când vorbea, am rugat-o frumos și politicos să se țină seama mai mult de necesitățile  pacienților imobilizați în căruț, dar mai ales să se aibă grijă la  mărimea pantei la rampa de acces, că Normativul internațional prevede un maxim de 7%, iar distanța între balustradele care o încadrează de un metru și înălțimea balustradelor de 60-70 cm. Văzând cât de bine mă pricep, i-am răspuns doamnei că sunt constructor de profesie, că mi-am proiectat și construit singur rampa la bloc, așa că am studiat pe internet ce prevăd normele internaționale. M-a asigurat atunci de tot sprijinul domniei sale, spunându-mi fără să o fi obligat eu cu nimic, că va transmite astea dirigintelui de șantier care le reprezintă lor interesul ca beneficiari în relația cu constructorul.

După aproape doi ani de la acea discuție, în sfârșit, pe la un început de decembrie – înainte de Crăciun și Anul  Nou 2020 – ne mutăm cu mic, cu mare, „cu cățel și purcel”, la noul Centru, în capătul Tătărașiului, la ieșirea spre Dancu, într-o curte devenită privată, cu un drum de servitute de cca 100 de metri de la strada principală, cu linie de tramvai.

Tot personalul a muncit cu multă râvnă înafara programului ca să transfere toată aparatura, cazarmamentul și materialele în noul sediu, dar când ne-am mutat, eu unul am rămas mut de uimire și admirație pentru clădirea cea nouă. În primul rând, curtea asfaltată nou și marcată corespunzător: în jurul clădirii P+3 asfaltul curții se afla la nivel cu intrarea în clădire, ceea ce elimina din start existența rampelor denivelate. Apoi, de la parter, accesul se făcea cu lifturile moderne și unul ca mine putea să meargă de unul singur și neînsoțit de la mașină, direct cu liftul, până la etaj și mai departe în salon, până la pat. Un singur moment de ajutor aveam nevoie, ca să fiu urcat cu căruțul pe cântarul platformă de la intrare și să fiu cântărit, după care eram coborât pe pardoseală și de aici eram total liber.

D la început am întrebat unde este toaleta pentru pacienți cu dizabilități și am fost dus la parter, la prima ușă, care era de dimensiuni corecte, cu lățimea de 1m. Alături, era o altă toaletă, normală, cu ușă de 80 și nu de 70, așa cum era în spitalul nou renovat, C.I.Parhon. Deschizând ușa, am constatat că înafară de vasul WC și o chiuvetă, plus un radiator de tablă – amplasat anapoda între WC și perete, unde te puteai frige fără să vrei –  mai era montată o bară de prindere, chiar deasupra caloriferului. Era imposibil să te prinzi ducând mâna mult în spate și să împingi în jos ca să te ridici. Prin urmare, atunci era inutilizabil. Am pus asta pe seama faptului că este nou dat în folosință și că mai sunt mici retușuri de făcut, precum conectarea televizoarelor spre exemplu, sau montarea unor routere care să asigure internetul pe toată clădirea.

La acea oră, la acea dată, jur pe ce am mai scump eu pe lumea asta că nu știam încă nici cine conduce noul Centru, nici funcțiile care le avea fiecare, nu știam în acea clădire cu 4 niveluri unde își au birourile, cabinetele, nu știam încă nici funcționalitatea clădirii. Dacă mă gândesc bine, astea nu le cunosc exact nici astăzi, la aproape trei ani de când funcționăm acolo. Nu știam pentru că nu mă interesa, așa cum pe mine nu mă interesează în mod curent și normal despre nimeni și nimic care nu îmi ating viața personală și nu îmi strică „feng-sui”-ul… Mă lași în pace să trăiesc, te las în pace să trăiești! Nu vreau să știu – chiar dacă bănuiesc, sau s-a scris prin presă – despre calitatea ta de hienă care faci rău altor semeni ce se tem pentru că au o slabă instrucție, sau pentru că societatea a dat mult înapoi, întorcându-și cu fundul în sus valorile.

După ce au trecut sărbătorile de iarnă cu bine, cu pomul făcut în holul de la intrare și cu un mic cadou dulce adus pacienților de la Moș Crăciun, am început 2020 sub auspiciile pLandemiei de Covid 19, care avea să nenorocească omenirea și care s-a dovedit a fi fost o ticăloșie a globaliștilor ca să distrugă lumea. Până când Fresenius avea să devină actor principal în piesa „Covid 19” – care începuse încă din Centrul din Copou, cu „recuzită” având cort ISU și personal mascat ca în filmele SF cu extratereștri – iată-ne în noul Centru cu tot cu cortul „regulamentar” montat „de hoha” ca să dăm bine la Tv și la controalele Sanepidului… Eu aveam însă problema mea, care mă obseda și nimeni nu părea preocupat că în toaleta pentru handicapați locomotor să se monteze acele bare obligatorii pentru susținere. Rectific, fusese montată o singură bară, dar și acel calorifer într-un loc total nepotrivit. I-am spus domnișoarei secretare despre această problemă, care era permanent agitată și implicată în tot felul de situații inerente, chiar și în rândul colectivului Fresenius, că nimeni încă nu era obișnuit cu noua clădire, cu relațiile funcționale între încăperile cu destinații separate, altfel decât fuseseră ele în vechiul Centru. Văzând că sunt tratat la „și altele”, iar pe mine mă presa să folosesc toaleta la intrarea în dializă, într-o zi m-am hotărât să caut pe internet un site al Centrului, să văd cum aș putea căuta o adresă de e-mail, ceva, un contact direct cu conducerea Centrului. Nu găsesc nimic despre Centrul Iași, dar găsesc site-ul firmei Fresenius Nephro-Care București … La organigramă, dau de numele doamnei C.P, care fusese la Iași când ne-a prezentat viitorul Centru. Nu stau pe gânduri și îi adresez un email prin care îi aduc la cunoștință cine sunt, când și în ce împrejurări ne-am cunoscut și îi expun politicos situația în care mă aflu, că deși este o clădire absolut superbă, nu pot folosi toaleta și îi și spun de ce. Iată dovada:

« Bună ziua

Sunt Gabriel Mihăilă, pacient al Centrului Fresenius Iași. Vă scriu acest e-mail ca să vă mulțumesc în primul rând pentru realizarea noului Centru, unde am fost dializat ieri pentru prima dată. Deocamdată doar cuvinte la superlativ pentru efortul făcut, pentru superioritatea și funcționalitatea noii clădiri, precum și a dotărilor. Pacienții sunt majoritatea apreciativi, iar ceilalți care nu au această atitudine, nu au nici cultura sau discernământul necesar. Totuși am o mare dezamăgire, ca să nu o numesc nemulțumire.

Așa cum mi-am oferit disponibilitatea ultima dată când ne-am întâlnit la vizita dumneavoastră la Iași, la Centrul Copou, v-am rugat și ați fost de acord să dați atenție specială persoanelor cu dizabilități. V-am explicat că sunt ing. constructor și că acum, având și invaliditate, pot fi de mare ajutor la amenajarea toaletei speciale. Mi-ați spus atunci că voi fi solicitat de persoana dvs. care face dirigenția de șantier, ÎNAINTE de montarea dispozitivelor de prindere la toaletă, dar deși am așteptat, nu m-a contactat nimeni.

Din nefericire, ieri, când am ajuns acolo, am cerut să fiu dus prima dată în toaleta specială și chiar m-am așezat pe ea ca să constat personal ceea ce ochiul mi-a spus din prima că este greșit.

Că aveam să cad dacă nu m-ar fi prins infirmierul, nu e mare lucru. Bara de prindere din dreapta vasului de toaletă este pusă greșit, exact invers față de radiatorul fixat în perete. Am reușit să mă prind de el în cădere și m-a susținut și infirmierul. Norocul mi-a fost că în acel moment radiatorul nu dogorea de căldură, că altfel m-aș fi fript la mâna cu care m-am prins.

Este mare păcat că la o asemenea bijuterie de investiție de milioane de euro, un lucru aparent mărunt și nesemnificativ, dar de care depind mulți pacienți, umbresc eforturile dumneavoastră.

Pe scurt, radiatorul ar trebui repoziționat – eventual pe locul unde este acum fixată bara de prindere – iar aceasta trebuie mutată mai în față, pe poziția ocupată acum de radiator. Nu este complicat, doar că necesită o mică ajustare de conectare a țevilor tur/retur și un alt amplasament cu dibluri și holșuruburi de prindere.

Îmi cer scuze pentru timpul răpit, dar am considerat important să vă aduc la cunoștință acest aspect.

Cu multă stimă și considerație,

GABRIEL MIHAILA,

     Tel: 07…»

Plină de solicitudine și de politețuri demne de dialogul dintr-o ambasadă occidentală, doamna C.P. îmi răspunde că e foarte fericită că m-am adresat domniei sale și că a dispus să fiu consultat practic de conducerea Centrului ca să indic personal ce cred eu că ar trebui mutat, și mai ales cum ar trebui amplasate barele.

După cca o săptămână, sunt contactat la intrarea la dializă pe hol, de domnișoara secretară și de un domn nou venit la Centru, despre care ulterior aveam să aflu că este noul psiholog angajat în locul fostei doamne psiholog care ieșise probabil la pensie.  Amândoi numai cuvinte mieroase, numai replici pline de bucurie și entuziasm, în care eu nu am crezut nicio secundă, că doar viața nu m-a tocit de pomană. Auzisem că la Centru ar fi o doamnă „manager financiar-administrativ” cu numele Doina Kukhta. Nu o cunoșteam fizic, nu se prezentase niciodată, dar ulterior am reperat-o pe holuri și mi s-a spus că e directoarea de întreținere. Bănuiam că are o formare tehnică, măcar de inginer pe un domeniu oarecare, și oricum va înțelege ce solicitasem eu. Nu a fost să fie așa din păcate…

Intru în baia pentru handicapați cu un marker negru la culoare și fac niște semne ca două cruciulițe unde le indicam punctul unde să fie montate cele două mânere de prindere.  Apoi mă caută „duoamna Doina” și îmi spune hotărât să nu mă aștept ca montarea barelor să se facă prea repede, pentru că trebuie să contacteze firma care a construit noul sediu și când ei vor avea timpul și disponibilitatea meseriașului să vină cu o rotopercutoare și 4 holșuruburi cu diblu să monteze barele, atunci se va face, că altfel nu se poate.  Am râs pe înfundate în sinea mea când vedeam câți infirmieri băieți cu mașini personale sunt acolo și când știam că la ei acasă fac așa ceva singuri, în mod normal. O rotopercutoare se găsește azi mai la oricine, că a devenit o sculă banală și comună. Dar „duamna Manager tehnic” avea nevoie de o firmă pentru 4 găuri… Am acceptat fără să pot face altceva, dar au mai trecut aproape 2 luni până când în sfârșit sosesc la dializă, secretara – cu un zâmbet până la urechi – îmi spune că „mi-au montat barele” și mă invită să văd „opera”. Când deschid ușa toaletei, văd din prima niște prostii care nu au ținut cont decât foarte aproximativ de semnele făcute de mine pe pereți. Caloriferul fusese desființat pe bună dreptate, pentru că nici nu era funcțional în acea încăpere mică, dar barele montate nu fuseseră două, cum le-am spus eu, una deasupra celeilalte – cum am făcut semnele – ci erau deja TREI bare, montate în mod total inestetic, decalat ca aliniere, iar cea de-a treia bară inutilă, undeva lângă ușa de intrare la circa 1,50 m de vasul de WC, unde probabil că nici Ghiță Mureșan nu ajunge dacă se întinde. Am bănuit că acea bară montată aiurea este cu dedicație pentru mine și îmi transmitea ceva de genul „na, să te saturi boule, să nu mai ai tu ce ne reclama pe la București!”

Pentru un om în situația mea, care nu puteam să umblu ca cei cu două picioare normale prin tot centrul, ca să caut după întrebări unde se află persoana care răspunde de aia sau de cealaltă, eu am apelat la abilitățile pe care le am în plus decât mulți alți pacienți și am trimis un e-mail la singura adresă pe care am găsit-o și care era a unei persoane cu răspundere, pe care am avut ocazia să o cunosc. personal

Aceasta a fost „prima bilă neagră” pe care am primit-o eu la Centrul Fresenius 1, dar care fără să am vreo bănuială, avea să mă aducă în vizorul și în atenția celor două „managere” pe care de atunci înainte, eu le-am numit fără echivoc, „menajere” – pentru incompetența și pentru celelalte „calități” pe care mi le-au arătat din plin că nu le au. Plus caracterul lor de mahalagioaice cu aere de mari șefe aristocrate, care sunt mult superioare semenilor care le înconjoară din nefericire și care le murdăresc viața cu existența lor… Ambele aflate în grația Profesorului, care trona ca și cocoșul peste găini și care le înălțase așa cum fusese și el înălțat la rândul său, cu statutul de Șef al curții.

Acesta a fost de fapt startul  belelelor mele în care aveam să constat că am intrat, ce-i drept, gradual, nu dintr-o dată.

(va urma)

6. TITI

Prin 2014 – ieșit din Clinica de chirurgie vasculară unde mi s-a scurtat piciorul drept de la gambă în urma a 12 operații repetitive „pe felii”, după cum urca infecția nosocomială pe care am luat-o chiar din Blocul operator al spitalului Sf. Spiridon – ajuns acasă, concomitent cu munca de recuperare sub coordonarea unui kinoterapeut, scriam tot felul de articole pe pagina mea de Facebook, pe blog, sau comentam la articolele publicate de presa locală online. Ca unul care lucrase cinci ani la Citadin și care am reușit să mișc ceva în orașul natal – făcând la Iași primele marcaje profesionale bicolor prin 1995, când veneau de la București fel de fel de „specialiști” ai primăriilor de acolo să facă poze și să ne spioneze – ceea ce i-a crescut lui Simirad brusc cota de piață, am avut o experiență foarte bogată în ce privește calitatea funcționarilor din primărie, așa că atunci când eram proaspăt țintuit în scaunul de invalid în fața tastaturii și citeam în presa locală aberațiile și minciunile „conului Costică ot Coțușca”, nu puteam să rabd, mai ales că eu știam și înțelegeam prea bine ce mârșăvii se ascund cu intenție.

Azi așa, mâine așa, în 2013 izbucnește „scandalul teilor”. S-au tăiat doi tei bătrâni chiar pe colț, la esplanada Teatrului Național, lângă intersecția cu str. Costache Negri și intuiția îmi spunea că urma să fie rași toți teii de pe Bvd. Ștefan cel Mare..

Acolo am implementat eu pentru prima oară în România ideea semaforului cu verde intermitent pentru virajul la dreapta, împreună cu aceea de la Casa Pătrată, la intersecția str. Palat cu Ștefan cel Mare. A fost o adevărată revoluție în traficul rutier, pentru că elibera statul inutil pe banda 1 a unor mașini care virau la dreapta, dar așteptau la semafor degeaba pentru că pe direcția înainte era culoarea roșie.

Deci m-am revoltat citind în presă argumentele lui Nichita care îl cita pe Chirica și pe „madoamna” Sălceanu – o mașteră din suita lui Simirad care a reușit să facă mult rău Iașiului cât a domnit în mod ticălos sub fusta largă a primăriei. Mai sunt și alte „Pirande” din aceeași categorie, ele se știu și se rem să nu le pomenesc acum numele… Nu dragă, sunt trecute pe pomelnic…

Prin urmare, m-am apucat să scriu articole care strigau în gura mare – ba chiar țipau la lume – despre iminenta decimare a teilor pe tot bulevardul Ștefan cel Mare. Eu știam care este scopul, pe cine și de ce deranjează teii, iar din scaunul meu „de la fereastra PC-ului” țipam la ieșeni să-i conștientizez. Țipătul meu a fost auzit la acea oră de Florin Ghețău de la TeleM Iași, cu care dialogam ades pe blogul lui Jurnalul de Iași. El a început la rândul său o campanie dirijată la TeleM contra tăierii teilor, dar mai ales după ce au fost asasinați de criminalii Chirica, Nichita și Sălceanca, a fost o campanie contra înlocuirii lor cu salcâmi japonezi. Vă mai aduceți poate aminte de acei ani, când ieșenii au fost capacitați de presa locală și de câțiva lideri neștiuți ai societății civile ca să ne opunem vehement ticăloșiei „edililor aleși” cu mâna murdară de PSD.

Scriind și făcând public o serie de mârșăvii, am atras atenția unor lideri activi ai luptei cu primăria, precum Sindicatul liber al salariaților de la CET, care atunci era în desființare prin vinderea societății primăriei, francezilor. Cel mai înverșunat dintre ei, s-a dovedit a fi V.I., un om deosebit de integru, care citindu-mi scrierile, mi-a cerut o întâlnire pe care am avut-o la domiciliul meu. Atunci ne-am cunoscut personal și ne-am expus punctele de vedere, schimbând între noi și informații utile. Așa s-a născut atunci un ONG înființat de V.I. la Iași sub egida Sindicatului de la CET, numit ACAR, adică Asociația Cetățenilor Abuzați din România, pentru că Administrația Locală abuza efectiv cetățenii Iașiului, prin acțiunile ei samavolnice care nu țineau cont de părerea majorității comunității.

Simirad, Nichita și apoi Chirica,, au fost cu toții niște escroci de doi bani care au corupt la rândul lor autoritățile ce ar fi trebuit să vegheze ca nemerniciile să nu se petreacă.

V. era mereu în stradă, în miezul luptei civice, însă legăturile dintre noi s-au adâncit și așa am ajuns să fiu consultat și să susțin scris prin articole țintite lupta societății civile.

Între timp, V.I. a ajuns șomer după ce CET-ul a fost făcut cadou de Nichita francezilor, iar el s-a implicat și mai mult în lupta civică care s-a mutat în sfera „gazelor de șist” de la Vaslui și mai apoi la lupta pentru Roșia Montană, Acolo V. a constatat că sunt implicați și mulți acoperiți din serviciile noastre (SRI, Jandarmerie, 2,15), dar și activiști ai globalismului, puternic finanțați de multele ONG-uri sorosiste. V. a luat multe amenzi de la jandarmi pentru implicarea sa, pe care totuși a reușit să le anuleze în instanță.

Într-o zi, mă sună V. și îmi spune că s-a alăturat „renumitului” Bălănescu, un circar notoriu la acea vreme în Media ieșeană, care provoca scandaluri mari și mult mediatizate la intrarea în primărie, unde scuipa cu invective la adresa primarului Nichita. El revendica o autorizație pentru deschiderea unui restaurant în subsolul unui bloc din Piața Unirii, iar primarul refuza să acorde autorizația. De atunci, acest Bălănescu – un mic „afacerist” local – a făcut tot felul de firme și asociații care luptau fățiș cu primarul și primăria lui, că al ieșenilor oricum nu era… Îmi spune V. într-o zi că Bălănescu a strâns mai multe ONG-uri sub aceeași pulpană și le-a numit FAPTA, ceea ce avea o conotație, dar nu mi-am bătut niciodată capul să o învăț. Ei făcuseră un ziar online, care se dorea a fi un jurnal local al luptei societății civile cu notabilitățile administrației locale. Cooptase și un fost jurnalist priceput la IT din TeleM, care la rândul său venise cu un coleg specializat în jurnalismul de informații… V. fusese și el cooptat în redacție, iar miza lor era să facă dezvăluiri în legătură cu multiplele mârșăvii făcute de edili.

Într-o zi, mă sună V. și îmi spune că vor să mă cunoască „domnul” Bălănescu și colegii lui V. de redacție, să stăm de vorbă. Având primită proaspăt o sticlă de palincă din Ardeal, îi invit la mine acasă, să ne cunoaștem. Dintre toți, mi-a atras în mod deosebit atenția Titi, un bărbat mic de statură, dar deosebit de corect și de limpede în abordarea aspectelor. Ceilalți se băgau în seamă, doreau parcă să-mi atragă atenția mie, cu inteligența sau „cultura” lor politică, cu multiplele lor cunoștințe privind culisele politicii ieșene… Cu  excepția lui V, cu care mă cunoșteam bine deja de 2-3 ani și făcusem multe, împreună, cei nou veniți îmi băgau degetele în ochi ca să-mi atragă atenția. Cu excepția lui Titi, care aștepta cu răbdare să se bage în seamă Bălănescu și celălalt ins provenit de la TeleM, care între timp s-a racordat la sticla de palincă de pe masă și s-a îmbătat criță.

În tot acest timp, Titi nu a pus picătură de băutură în gură, deși nu conducea vreo mașină, iar pentru mine a fost din prima o bilă albă. Fuma ca un vapor de croazieră care își purjează coșul de fum, dar aveam cu cine discuta, iar aluziv am convenit amândoi că trebuie să aprofundăm discuția noastră. În fond oamenii veniseră la mine să-mi propună să scriu pentru ziarul FAPTA, să-l facem un ziar cunoscut pe plan local. Bălănescu se dădea deja mare patron de presă, iar cel „fost” angajat la TeleM, se dădea „redactor șef” al ziarului și plusa promițându-mi mie marea cu sarea și Oltul cu totul. Deja ei erau magnați de presă, iar eu un fel de vedetă precum Ion Cristoiu… Evident că nu am pus botul și râdeam în sinea mea văzându-i ce ipocriți și farisei sunt. După aproximativ un an și jumătate în care am susținut ziarul mai mult singur, cu articolele scrise de mine, publicația s-a închis de la sine, când enervat că Bălănescu a obținut de la Chirica ce își dorea, a refuzat să mai publicăm articole nefavorabile Bulibașei „ales” al Iașiului. Evident, că eu și Titi i-am salutat din mers, iar împreună cu amicul V. am demarat proiectul Rechin de Bahlui.

A urmat vizita lui Titi la mine de mai multe ori, iar eu am constatat că îmi face mare plăcere să discut cu el, mai ales că am aflat și am constatat (așa cum bănuiam), că nu este deloc străin de munca de informații. Pe vremea când lucrasem în Harghita la M.I. ca angajat civil devenisem amic cu mulți ofițeri și de la miliție și de la securitate. Eram de aceeași vârstă, jucam împreună în campionatul de minifotbal, știau că am și eu grad de ofițer în rezervă ca genist, iar asta a devenit o camaraderie care ne-a apropiat. Atunci, în acele timpuri, am învățat și am văzut cu ochii mei un lucru primordial și esențial în munca operativă: anume că un ofițer de informații nu își dezvăluie sursele și legăturile decât șefului său ierarhic care comandă structura, în rest, nimeni nu știe amănunte, că îl păzește de dureri de cap. Prin urmare aflasem de pe atunci un lucru elementar: degeaba întrebi un ofițer de informații unde lucrează cu exactitate, sub ce acoperire, de care structură aparține, că astfel de informații nu le vei primi nici dacă îi ești mamă sau tată, frate sau soție. Puteai să primești un răspuns care în cel mai fericit caz putea fi o minciună de complezență, dar niciodată adevărul. Și este foarte bine așa! Prin urmare, am intuit doar că Titi are pregătire informativă, dar din acel moment nu m-a interesat să aflu amănunte, nici dacă este activ sau în rezervă, nici ce structură servește sau a servit. Nimic. De asta am putut deveni și să fim prieteni pe mai departe.

 Ca unul care a lucrat cinci ani în acest mediu, știam foarte bine ce poți întreba cu amănunte și ce nu, pentru că de întrebat puteai să întrebi ce te tăia capul, dar nu era obligatoriu să ți se spună și adevărul. Totuși, pe parcursul vremii, unele mici secrete individuale au fost clarificate între noi și am ajuns astfel la o camaraderie – așa cum ajung bărbații care au făcut armată și care devin parteneri într-o muncă foarte periculoasă și foarte intelectuală – cum poate ați văzut prin filme că sunt partenerii polițiști sau agenți, care își păzesc spatele unul celuilalt bazându-se efectiv pe asta, fiind chiar hotărâți să-și dea viața pentru apărarea celuilalt. Se creează o asemenea sudură sufletească între parteneri, încât prietenia este deja un cuvânt perimat, care nu poate exprima simbioza existentă între doi oameni. Fiecare are ceva care îl completează pe celălalt, fiecare știe amănunte care îl interesează pe celălalt, iar imposibilitatea mea de a rezolva unele lucruri mărunte în aparență, dar de neîndeplinit într-un singur picior, mai ales în domeniul casnic, ne-a apropiat și mai mult, Titi devenind pentru mine ca un frate mai mic, plin de îndemânare și abilități tehnice care mă ajutau curent, de la umflarea roților periodic la căruț și până la schimbarea filtrului de la hotă să zicem…

În timp, Titi făcea muncă de investigații în legătură cu traficul de copii minori de pe lângă Direcția Județeană de Ocrotire a minorilor. De fapt Titi avea legături și cunoștințe în acest loc, unde făcuse o anchetă în urmă cu mai mulți ani, iar ceea ce a descoperit și a probat, i-au adus până la urmă doar necazuri, pentru că nu a vrut să oprească ancheta când a ajuns prea „sus” și puteau fi inculpați oameni din vârful statului.  Acum Titi – adunând probe și anchetând pe cont propriu niște fire pe care mergea – mă alimenta cu lucruri doveditoare pe care eu le transpuneam la FAPTA în articole care erau foarte deranjante. Între timp, Titi mă pune în temă cu faptul că la rândul său, este și el o verigă al unui lanț de oameni integri și adevărați patrioți, foști magistrați, care au avut de suferit din cauza procurorului interlop Emilian Eva, un nume de care se leagă multe mârșăvii. Acest ticălos a făcut abuzuri în serviciu inimaginabile, fiind ajutat și mai apoi folosit de Baba Cloanța Codruța și de Zmeul Zmeilor, Javra Ceacâră.  Dânșii – Titi și amicii lui – au preluat de la un fost ofițer pensionat și care era în ultimul stadiu de cancer, un ONG înființat pe tema împiedicării abuzurilor contra Drepturilor Omului. În calitatea lui de Vicepreședinte Titi m-a cooptat pe aceeași funcție ca și el, de Vicepreședinte pe domeniul administrației publice. În acest ONG sunt foști magistrați, foști procurori, foști judecători, foști ofițeri de informații, avocați. Sunt singurul de altă formație decât cea juridică.

Viața leagă fire aparent fără legătură, dar care duc fără să îți dai seama la a fi înfășurate pe același ghem. Am avut timp să depănăm amintiri împreună cu Titi, din vremea anilor tinereții și când a lucrat ca detectiv particular la o firmă înființată de un fost coleg de al său, aflat în aceeași situație. Lipsa de bani lichizi de care ai musai nevoie într-o astfel de afacere ca să te susții financiar până încasezi de la clienți, a făcut ca firma de detectivi particulari să se închidă la puțin timp după ce a fost înființată. Apoi „Titi al meu” a fost periodic colaborator al unor ziare locale, conducând mașina directorului și jurnalist la departamentul investigații jurnalistice. Flerul său de detectiv și formarea lui pentru munca de informații l-au făcut ca să-i atragă atenția și să facă niște poze la momentul când primăria reabilita linia de tramvai între Hotel Europa și str. Bucșinescu. În loc de traversele din beton precomprimat de tip bi-bloc, așa cum văzuse prin oraș că se montează, acolo traversele erau confecționate „ciobănește” din cupoane de șină ruginită extrase din carosabil, de pe str. Gavril Musicescu.

Nefiind constructor de meserie, Titi a înțeles însă comoara pe care a fotografiat-o, din instinctul omului obișnuit, cu bun simț, care sesizează o anomalie când vede că la o investiție de milioane de euro se folosește din start, fier vechi. Împreună cu acel coleg cu care venise la mine acasă (omul de la TeleM) și care avea cunoștințe bune de IT, au făcut un videoclip pe care l-au urcat pe Youtube, denumit „Traversa UE”, dar nu mică le-a fost mirarea că videoclipul a dispărut, nu înainte ca să apuc să-l vizionez și eu însumi.

Pentru mine, care îmi este și profesia de drumar, fotografiile făcute de Titi cu niște lucrări ascunse în pământ, despre care hoții nu bănuiau că vor atrage atenția cuiva și se vor face fotografii pe care constructorul și beneficiarul trebuiau obligatoriu să le facă, mi-a strigat tare în urechi că este o mârșăvie mare cât casa. Atunci, folosind acele fotografii, am scris textul profesionist asupra escrocheriei petrecute, prin care Primăria Iași în calitate de Beneficiar – aflată sub comanda primarului interimar, „vicele” Chirica (Nichita tocmai fusese arestat pentru un lucru de râsul lumii), „dă la pace” cu firma Antrepriza LDP Moldova, al altui escroc, Paul Butnaru – membru marcant al PNL Iași-Fenechiu și Director general al firmei susmenționate, care a mai executat și lucrările pasajului denivelat de la Fundație, fiind autorii „de facto” al mârșăviei cu care au delapidat din banii UE milioane de euro. Era anul când s-a înființat USL și și-au dat mâna escrocii celor două partide.

Deci, eu am semnat textul subtitrat, Titi a făcut pozele incriminatorii, iar dl. D.V. a făcut propriu zis acel Reel pe care l-a urcat pe Youtube. De data asta a fost găzduit pe contul meu de Youtube și nimeni nu l-a putut șterge până acum.  Îl puteți viziona deschizând linkul următor: https://www.youtube.com/watch?v=V4PkcvAZ49o&t=134s&pp=ygUQY2hpcmljYSBkbmEgaWFzaQ%3D%3D

Împreună cu Titi, am mers pe urma ticăloșiei Mafiei Politice din Iași și am trimis filmul cu un material explicativ tocmai la Bruxelles, la OLAF. Pe vremea Codruței Kovesi, care era „marea directoare” de la DNA.

Concluzia: inspectorii OLAF au venit la Iași, s-au întâlnit cu Titi și cu mine și au făcut un raport incriminatoriu, pentru care urma ca Primăria Iași să returneze UE vreo 30 milioane de euro, bani care ar fi urmat apoi ca statul român să-i recupereze de la escrocii părtași la jaf. Dosarul și-a urmat cursul, a fost somat statul român să recupereze banii, dar în cel mai simplu stil al jafului și corupției din România de azi, lucrurile trenează și se aruncă dintr-o mână la alta, să se răcească cartoful. Dacă vreodată votăm bine și România schimbă direcția de mers, atunci inevitabil este că și Justiția se va reabilita, iar toate aceste jafuri vor fi pedepsite. Dacă nu, nu!

Prin 2018, începând dializa și văzând că șoferii de la BGS stau cât stă părul pe broască – existând o viteză mare de angajare la firma BGS – îmi spune șoferul de pe mașina mea de transport că fiind salariul minim pe economie, iar munca destul de epuizantă pentru că se  lucrează și câte trei ture – oamenii nu stau, se angajează și apoi pleacă, preferând pur și simplu să stea acasă în șomaj. Atunci m-am gândit să-i propun lui Titi să se angajeze la BGS. La început nu a vrut, că stilul său de viață liber îl făcea să privească cu oarece teamă programul precis și infernal. De șofat șofa de mulți ani, fără evenimente, dar perspectiva nu-i surâdea. Dar tot povestindu-i evenimente trăite de mine la dializă, într-o zi îmi spune că s-a hotărât să încerce și el să vadă despre ce este vorba. A făcut un CV, a completat o cerere și astea i le-am dat șoferului meu, care le-a dus la conducerea BGS Iași. Fiind penurie mare de șoferi în prag de iarnă și având un rulaj mare, experiența lui Titi a atras pe loc atenția și l-au angajat fără nicio problemă.

După o săptămână de ture alternative, îmi spunea că munca nu-l deranjează, că face față fără probleme, doar că programul este infernal, având curse dis de dimineața, când trebuia să aducă de la 80-100 de kilometri pacienți din cătune izolate și care începeau dializa la ora 6. Noaptea ajungea acasă după ora 23, după ce lăsa la domicilii tura trei, iar la 4 trebuia să plece iarăși în cursă. Asta l-a epuizat, asta îl stresa, nu celelalte atribuții curente.

Titi este un om foarte disciplinat și legist. Dar este și dotat cu enorm de bun simț, cu o mare dragoste pentru oameni. A trecut ca și mine prin multe evenimente de viață, taică-su a fost o vreme primul procuror al Iașiului, părinții se despărțiseră când el era copil și educația sa fusese preluată de bunicii paterni. Viața i-a fost canalizată spre sfera Justiției, iar Școala făcută l-a condus  pe acest  drum. A lucrat efectiv la instrumentarea unor cazuri care făceau probatoriul ce permitea procurorilor să emită acuzații, așa că Legile în vigoare – mai ales pe domeniul penal – au făcut să acumuleze cunoștințe solide în domeniul Dreptului. Ăsta este Titi. Pentru mine a devenit un frate mai mic pe care l-am ajutat și eu cât și cum am putut, atunci când simțeam că are nevoie, pentru că din mândria și orgoliul său incomensurabil nu ar cere niciodată și de la nimeni orice ajutor. Este exact invers decât sunt eu, pentru că eu cer deschis ajutorul de la alții atunci când îmi dau seama că nu pot eu să fac ceva la nivelul maxim, așa cum pretind la rândul meu. Asta se întâmplă de când am rămas infirm, că înainte eram exact cum este Titi și preferam să îndur decât să cer ajutorul.

Prin urmare, Titi s-a angajat la BGS. După cca o luă de serviciu, vine la mine și îmi povestește multe lucruri pe care el le-a remarcat că se întâmplă cu unii pacienți pe care îi are pe mașina lui. Era vorba despre pacienți care ieșeau de la dializă mai mult morți decât vii, cu o diaree puternică, pe care trebuia să-i transporte uneori la Spitalul Parhon, pe distanța de 50 de metri, sau chiar la domiciliul lor, împreună cu alți pacienți. Faptul că trebuia să spele canapeaua din mașină după ce acei pacienți coborau, nu era o problemă care să îl deranjeze prea tare, a înțeles menirea pe care o are ca șofer pe o ambulanță pe care trebuie să oîndeplinească, chiar dacă este considerat și plătit ca un simplu driver. Cu ochii săi formați și cu flerul său de copoi – dresat să vadă și să audă tot – Titi a început să înțeleagă că șefii Centrului de dializă îi dau pacienți contaminați de „clostridium dificile”. Așa a început să se documenteze. Titi are o sumedenie de contacte și de relații cu oameni din sfera serviciilor de informații, dar are și multe rude din sfera medicinei, pe la toate nivelurile și compartimentele. Titi este depozitarul multor secrete și evenimente comise de unii potentați ai zilei, începând cu reprezentanți locali în Ministerul Sănătății și Casei de Asigurări, conducerile unor spitale, DSPM, etc.

Cu toții aceștia au fost, sunt și vor fi permanent obiectul urmăririi discrete ale „serviciilor”, deoarece acestea au misiunea permanentă să predea informații la moment despre orice persoană și despre orice instituție a statului român. Mulți dintre cei care fac obiectul „filajului” habar nu au și nici nu le vine să creadă că ceea ce fac ei, contactele lor și convorbirile lor nu sunt aflate, fotografiate, filmate, sau înregistrate pentru a fi folosite la momentul oportun, când mafia politică o cere. Așa funcționează astăzi „statul de drept” România…Pentru că în mod anormal, politicul a penetrat serviciile, pe care le dirijează prin oameni „cheie” puși la butoane esențiale și care răspund drept răsplată ordinelor primite. Să recunoaștem că suntem într-o falsă democrație, ba chiar într-un stat polițienesc, unde Justiția este folosită ca unealtă care face jocul infractorilor. Nici pe departe nu era așa ceva pe vremea comunismului, vă spune un om care a trăit din plin acele timpuri.

La un moment dat, Titi a pus niște întrebări conducerii Fresenius de la Centrul de dializă și doctorița S.L sau asistenta șefă Dana Toma l-au repezit în bătaie de joc să-și vadă de „covrigul” său de șofer prost și incult că nu sunt probleme care să trebuiască să-i chinuie lui existența…

Dacă până atunci Titi se gândea să pună cheile mașinii pe masă și să își vadă de viață, această atitudine infatuată și zeflemitoare ale celor două angajate ale Centrului ce păreau că ele taie și spânzură având în spate autoritatea Profesorului, l-au făcut pe Titi să-și schimbe brusc intenția și să facă muncă „acoperită”, culegând informații care nu știa unde vor duce… Înregistra orice convorbire telefonică cu o aplicație setată, orice ordin primea de la șeful  său de coloană A. Păvăleanu – ce s-a dovedit a fi un trepăduș slugarnic și docil al sistemului reprezentat de doctorița S.L și asistenta șefă. Încetul cu încetul, acel Păvăleanu a ajuns să i se adreseze cu ordine care încălcau flagrant legile sanitare și încercau permanent să-l îndoaie cu șicane care să-l determine să plece așa cum a venit.

Eu vorbeam permanent cu Titi acasă, la telefon și schimbam impresii – eu dinăuntru, el de „afară” – astfel încât să punem cap la cap și să înțelegem bine ce se întâmplă. Așa cum fusese învățat de la începuturi, Titi aduna probe după probe care vor dovedi la un moment dat niște nereguli foarte grave, care au curmat inutil viața unor oameni nevinovați. Întâlnirea mea cu Titi și faptul că am acționat concertat împreună pentru a dovedi că aparențele înșală și că de fapt se petrec nereguli grave, a fost „cheia de boltă” a tot ce a urmat…

Într-o zi Titi are un conflict verbal cu doctorița S.L care îl jignește urât și îl umilește, poruncindu-i să transporte un pacient la spital în ciuda faptului că pacientul era întră-o stare cu diaree puternică și era bănuit a fi contaminat cu clostridium dificile, iar Ordinul de Ministru referitor la manipularea bolnavilor contaminați era cât se poate de strict și de restrictiv, fiind nevoie obligatoriu de transportarea lor cu ambulanțe de stat, special construite și dezinfectate. Fresenius nu făcea asta, în primul rând ca să ascundă existența acestor contaminări pe care le duceau la Parhon, unde cu toții ascultau fără crâcnire de Profesor și se complăceau într-o Omerta criminală, iar în al doilea rând, nu chemau ambulanța de stat ca să nu plătească sume mai mari decât autospecialele BGS, care au fost toate contaminate în mod criminal.

De la această ceartă a lui Titi cu doctorița S.L a început „urgia”. Împreună, am conceput un memoriu care descria situația, acesta a fost dat la tradus în limba germană iar Titi, prin interpuși foști magistrați, cu care Titi era vechi prieten de aceeași arte a baricadei în lupta împotriva impostorilor noi din Justiție, l-au ajutat să expedieze Memoriul la firma mamă Fresenius, în Germania. Doctorița S.L era după cum poate vă amintiți și „prietena” mea care a țipat la mine jignindu-mă că am răspuns la telefon din salon în timp ce ea făcea vizita. Un scorpion nu poate uita așa ceva și așteaptă cu răbdare clipa când înfige acul cu otavă.

Cert este că peste c.c.a două luni, fără nicio explicație, domnișoara dr. S.L a fost schimbată din funcția de Șef la Centrul Copou și retrasă la centrul din Păcurari, alături de mama Profesorului, care conducea acel Centru sub franciză Fresenius… Dar nu mai lucra pentru Fresenius.

În locul doctoriței S.L a fost numită în funcția de Manager al Centrului Copou, asistenta șefă Daniela Toma. Au schimbat-o pe Tanda cu Manda. Deși era nou angajată prin concurs, doctorița R.M. – un medic tânăr, deosebit de competent – nu era încă o apropiată a Profesorului, care de fapt dicta și hotăra în Moldova totul, având dreptul de viață sau de moarte asupra pacienților și subordonaților, atât în spitalul Parhon, cât și pe domeniul dializei pe toată Moldova.

De aici începe o altă etapă a luptei noastre cu ticăloșiile și mai ales cu neregulile care au curmat viețile unor oameni care poate mai aveau zile.

(va urma)

5.AGENTUL 007,13

Nu pot continua serialul, fără acest capitol, care are menirea să vă lumineze puțin în ceea ce privește abilitățile mele aproape native de a fi putut deveni un redutabil agent secret…

Habar nu am când și cum mi le-am format, dar cu siguranță că le am în sânge, în genele mele din ADN. Acum, dacă stau să mă gândesc, totul a început încă din frageda copilărie. Am învățat fără efort, plimbându-mă cu mama de mână prin „dulcele târg”, prin anii stalinismului (55-57) și curiozitatea de copil care este programat din naștere să pună întrebări, mă făcea să o întreb: „ce literă e aia? Dar aia? Dar cealaltă? Și așa am învățat literele de tipar scrise pe firmele magazinelor. A de la Alimentara, Aprozar, B de la Brutărie, C de la Cofetărie, D de la Delicatese, etc, Nu știu când au intrat toate în cutiuță, dar la Crăciunul în care împlinisem 4 ani, Moș Crăciun (că după ce am intrat în clasa I venea Moș Gerilă) mi-a adus o carte minunată cu o copertă cartonată, cu o păpușă de lemn cu nasul foarte lung și pălărie de magician, de culoare mov, din hârtie creponată de culoare roșie, drept guleraș, pe care scria cu litere mari „PINOCHIO”. Moșul venise cică la nenea Nicu și tanti Viorica, acasă, în lipsa lor și le lăsase pentru mine acel cadou ca să mi-l aducă, înafara tancului din lemn care mi-l pusese sub pom noaptea, când dormeam cu itoți împreună, în aceeași cameră.

Hei, dar ce poze colorate avea cartea cu Pinochio! Din acea zi nu mai voiam să adorm până ce mama nu-mi citea măcar două capitole din aventurile băiețelului obraznic Pinochio, care nu l-a ascultat pe tăticul său, meșterul Gepetto, cel care i-a dat viață cioplindu-l dintr-o bucată „vie” de lemn bun de băgat în sobă… Azi îmi amintesc cu precizie că prostiile făcute de Pinochio au făcut ca să moară Zâna cea Bună, s-a împrietenit din naivitate cu doi escroci precum Motanul și Vulpoiul, care l-au păcălit să îngroape în pământ cei doi galbeni ca să-i înmulțească când se vor coace în copac, plus greierul fermecat pe care l-a omorât lovindu-l cu ciocanul ca să nu-l spună lui taică-su…

Prin ianuarie, mama a terminat de citit toată povestea lui Pinochio, iar eu, într-o zi norocoasă, am deschis cartea nesăturându-mă să mă uit la poze și să rememorez povestea privindu-le și derulând în gând filmul evenimentelor. Dintr-o dată mi-am dat seama că recunosc pe textul scris cu caractere foarte mari, literele despre care o întrebam mereu pe mama prin oraș și am început să deslușesc cuvinte. Dacă se întâmpla să nu-mi amintesc sau să nu știu vreo literă, imediat mama era prompt lângă mine și îmi răspundea. Atunci mama m-a îndemnat să văd dacă eu pot citi singur din poveste. Și am putut! Ba, mai mult, mi-a plăcut și am continuat plângând sau râzând de unul singur încă o dată când eram impresionat. Deci, pe la cinci ani aproape, am recitit singur „PINOCHIO” lui Collodi.

La școală, în clasa întâi am mers la șase ani și zece luni și mama nu a așteptat anul următor să fac 7 ani și zece luni, că la „grădi” mă plictiseam deja. Întâmplător sau nu, am nimerit la clasa doamnei învățătoare Cornelia Agafiței, soția celebrului pictor ieșean Constantin Agafiței, iar doamna învățătoare emerită, care era cam de vârsta mamei și pe care toată viața mea am considerat-o ca pe o mamă, a completat de minune educația mea primită acasă. Am făcut cursurile primare, pus a cincea, la „Gheorghe Asachi”, pe str. Ștefan cel Mare, gard în gard cu Biserica „Trei Ierarhi” Castanii bătrâni din curte cu care ne burdușeam buzunarele până le rupeam la șorțulețele uniformei, îmi aminteau cumva de Ion Creangă, care fusese suplinitor la școala mea.

Cred că de la Pinochio mi se trage, dar copilăria mi-a fost marcată de miile de cărți citite, pe care le luam în mare parte de la Biblioteca de la Palat, unde eram un harnic abonat, cu vizite regulate cam la două săptămâni. Pe vremea aia, cam toți copiii făceam așa. Aveam acasă doar un aparat de radio marca „Őgoniok”, pe care tata îl cumpărase din talcioc să asculte meciurile de fotbal și „Vocea Americii”, despre care mi s-a impus o tăcere desăvârșită sub amenințarea că vine securitatea și ne bagă la pușcărie. Acolo am auzit eu mereu imnul vechi al României și al Uniunii Sovietice, mai ales când a crăpat „serenissimul” Visarionovici Stalin.

Citeam mai ales Jules Verne, romane din editura ARLUS (asociația română liberă de prietenie cu  uniunea sovietică), ce abundau din belșug pe rafturile bibliotecilor și vitrinele librăriilor.  Mă intoxicam inconștient, ajutând fără să știu Propaganda care ne îndoctrina cu eroismul poporului rus, iar eroii partizani și tineri comsomoliști care au fost eroi ce au ajutat Armata Roșie să elibereze țara și multe popoare de „fiara” hitleristă, m-au format să fiu „dârz” și neînfricat. Citeam în camera mea până noaptea târziu, spre miezul nopții, cărți pe care mi le alegeam singur și care mă captivau, până se trezea mama pe la miezul nopții și vedea lumină pe sub ușa camerei mele și venea să o stingă și mă obliga să mă culc. Azi așa, mâine așa, anii treceau, genul literaturii se schimba, citeam deja Dostoievski, Tolstoi, Bocaccio, dar și Mark Twain, Georges Simenon, Aghata Cristie, sau Eugen Barbu, Marin Preda, Zaharia Stancu. Romanele polițiste le mestecam pur și simplu, de la prima până la ultima pagină, începusem să cumpăr cărțuliile din colecția „Cutezătorii” sau „Aventura”, iar mai apoi cea din colecția „Cheia”. Revelația vieții mele – apogeul plăcerilor beletristice – au fost romanele militare scrise de Sven Hassel, despre o grupă de câțiva soldați din armata celui de-al Treilea Reich, care tanchiști, fiind, au trecut și au îndurat multe nenorociri de la viața cazonă, cu comandanți criminali și multe privațiuni. De fapt, Sven Hassel m-a format mental pregătindu-mă fără să înțeleg atunci asta, pentru ce va urma să vină, recte Școala Militară de ofițeri în rezervă pe care ai făcut-o imediat după facultate, la București, în Drumul Taberei. Sunt foarte multe de spus și de povestit, dar aici nu am nici interesul și nici intenția să vă povestesc viața mea anonimă și tumultoasă în același timp, pe care am trăit-o la vremea aceea fără să conștientizez că toate locurile de muncă pe care le-am schimbat cu ușurință în perioada comunistă îmi vor aduce mari beneficii în gândire și în acumularea de noi și noi cunoștințe în domenii extrem de variate, care de multe ori nu aveau legătură cu profesia mea de bază. Asta m-a făcut probabil să folosesc tot ce citisem din cărțile copilăriei și a adolescenței, transpunându-le în viața curentă pe care o trăiam.

Facultatea de drumuri și poduri am făcut-o dintr-o mare plăcere, iar acum, dacă mă gândesc, am ales-o pentru iubirea pentru libertate, neplăcându-mi niciodată să am o meserie care să mă țină închis între niște pereți cum ar fi fost o fabrică, de unde ca să ies sau să intru, trebuia să trec prin fața unui portar. Am făcut și asta, dar din prima clipă a angajării, deja îmi căutam în mintea mea un viitor loc de muncă unde voi pleca de bună voie, când m-aș simți îngrădit. Nu o să o mai lungesc, am trecut în primii 15 ani din viață prin vreo șapte locuri de muncă și funcții, începând chiar din anii de stagiatură, iar prin 1980 – având funcția de director la Unitatea de gospodărie comunală a primăriei municipiului – am optat să obțin funcția de inspector cu sistematizarea rutieră la Serviciul de Circulație la Miliția județului Harghita.

Prin natura serviciului meu în acest domeniu – și la Drumuri Naționale și la primărie – m-a preocupat foarte mult circulația rutieră, pe care am înțeles-o cred de pe vremea când aveam vreo 6-7 ani. Atunci „am învățat” să conduc mașina, de fapt am învățat pe camion „Zis” de 5 to. În cartierul Pavilioanele CFR Nicolina, unde locuiam cu părinții, străduțele înguste de 5 m  care erau pietruite, aveau o formă rectangulară, fără curbe, alcătuind un caroiaj cu intersecții multe și fără vizibilitate. Din acest motiv, cartierul fusese ales drept Poligon de Școala de șoferi profesioniști, care erau băieți de „profesională” de 17-19 ani, în general de la țară, care urmau să devină șoferi pe camioanele patriei ce urma să construiască comunismul. Atracția mea și a copiilor din cartier pentru mașini, ca să ne urcăm „în ladă”, lângă elevi și să „ne tragem” cu mașina, a fost probabil mult mai puternică, așa că m-a îndrăgit instructorul „nenea Costel Brăgău”, care m-a luat lângă dânsul în cabină „să mă trag cu mașina”. Ulterior aveam să aflu că era o bună cunoștință al tatălui meu, cu care era accidental și prieten de „șpriț”. Ceilalți copii mai mergeau la fotbal, la alte jocuri ale copilăriei, dar eu aveam „servici” la mașină. Fără să conștientizez, am învățat indicatoarele de circulație, manevrele de pornire ale camionului și multe amănunte care nu le intrau în cap băieților elevi. Atunci, nenea Costel îi punea să stea înafara cabinei, pe scara mașinii și mă punea la volan cerându-mi să execut manevre pe care elevul nu le putea de emoție probabil executa. „Vezi,  dobitocule, un copil de șase ani face impecabil ceea ce tu nu poți! Marș sus în spate, să vină următorul.” De mașini mă leagă multe în viață, am avut multe aventuri legate de ele, fără să îmi dau seama, au fost firul călăuzitor al vieții mele. În acest domeniu am avut invenții și inovații, fără să le fi putut breveta vreodată, din lipsă de timp, de bani și mai ales de determinare.

Lucrând în domeniul drumurilor la Miercurea Ciuc după absolvirea facultății, tot am avut tangență cu ofițerii de miliție de la circulație, care aveau un plan comun cu noi de revizie a semnalizării de pe drumuri și străzi. Încet, încet, am legat prietenii profesionale cu ei, iar eu știam să fac ceea ce ei nu fuseseră pregătiți, adică sistematizare rutieră și marcaje rutiere. Într-o bun zi, mergând pe teren cu Șeful Serviciului de circulație – col C.A), acesta mă întreabă dacă nu m-ar tenta să devin ofițer la circulație, că au liber postul de inspector pe sistematizare rutieră. Îmi spune că treaba mea ar fi să fac munca pe care o făceam și la drumuri, să verific starea rețelei și a semnalizării și să avizez din partea Miliției toate proiectele de străzi și șosele din raza județului. Pentru că eram ofițer de Geniu în rezervă, urma să fac doar trei luni cursuri de pregătire specifică la București, după care eram încadrat direct cu gradul de căpitan (conform vârstei) la ei la Serviciul de circulație. Ideea mi-a surâs pe loc, că eram un tip cu afinități cazone, milităros și disciplinat și mi s-ar fi oferit posibilitatea să îmi desfășor munca într-un cadru de unitate militară.

Azi, când rememorez acei ani și acele vremuri, îmi dau seama că mă atrăgea enorm de mult să mă aflu printre „eroii” cărților polițiste devorate de mine în anii de tinerețe. Aveam 28 de ani și o viață înainte, care deși era la  început, căpătasem multă experiență în cei cinci ani trecuți de la absolvire, Fusesem deja Șef de lot, Șef de sector, Director al unității de gospodărie comunală, Șef al secției de drumuri forestiere cu peste 1330 km de rețea prin pădurile harghitene, șeful secției 1 la Întreprinderea de industrie locală județeană, unde răspundeam de producția a cca 600 de oameni într-un areal de câteva zeci de kilometri pătrați, în cariere și balastiere, Stație de oxigen, etc. În cinci ani! Așa că, hai să devin și ofițer de miliție, la circulație.

„Băieții cu ochi albaștri” au pornit așadar „să-mi facă dosarul” de încadrare. A durat timp de doi ani!. Îmi spunea tata că la Iași veniseră pe la el, la CUG și se interesaseră despre el la ofițerul de securitate, apoi au puricat neamurile de gradul 1 și 2, au puricat rudele soției, ce mai, parcă doreau să mă pună ministru de interne. În acest timp eu îmi vedeam de viața mea, uitând de faptul că-mi dădusem acordul să mă fac ofițer la circulație.

Am trăit multe în cinci ani, mă cunoștea după nume și după figură și Primul Secretar al județului – Josif Szasz – și Primul Președinte al județului – Pataky Imre – am dat mâna și cu Ceaușescu, cu ocazia inaugurării vilei „Corbu” construită „de gospodăria de partid” lângă unitatea militară Batalionul de vânători de munte, într-o poiană minunată de la poalele munților Harghita, la care mi-am adus aportul cu oamenii mei construind aleile parcului natural de la heliport până la vilă și drumul de acces pietruit care traversa un smârc de mici dimensiuni, lucrasem sub comanda Trustului Carpați București, făcusem cu unitatea mea un baraj de anrocament la marginea municipiului care a pus pe harta fizică a României o mică pată albastră la lacul de agrement Șuta, eram prieten apropiat cu primarul municipiului Balasz Buzas, am adus în creierul munților o șalupă și un ponton plutitor care să le punem pe viitorul lac, etc. Astea se derulaseră în cinci ani, din 1975, până în 1980. O fi mult, o fi puțin? Oricum, mi-au creat multe amintiri și o mare experiență de viață. Să nu mai spun că lucrasem direct cu o sumedenie de oameni de multe naționalități, de la maghiarii care predominau (secui, de fapt), români ardeleni, români moldoveni, olteni, munteni, lipoveni de la Măcin, țigani gabori, țigani maghiari, țigani români, deținuți de drept comun, etc. Fără să-mi dau seama, am început să „o rup” bine ungurește, ceea ce mi-a fost ulterior de mare folos. Simțeam efectiv că sunt iubit și apreciat de toată lumea și sunt adoptat imediat de fiecare colectiv pe unde am trecut. Municipiul era relativ mic, avea cam 43000 de locuitori, cu tot cu comunele suburbane. La zece minute de casă, ieșeam la iarbă verde la poalele pădurii.

Iată că în sfârșit, în 1980 sunt chemat la Inspectoratul Județan al M.I. la Serviciul „cadre… Doi tipi, bine trecuți de 50 de ani. Col. C. și maiorul A. Îmi cer să le răspund la unele întrebări legate de biografia mea, după care mă anunță „cu părere de rău” că postul pentru care fusesem recrutat la Serviciul Circulație nu mai este disponibil, deoarece cu o luă în urmă, fusese transferat „disciplinar” dintr-un județ din Oltenia, maiorul J, care fusese contabilul șef acolo și niște nereguli descoperite de CFI l-a făcut pe ministrul G. Homoșteanu „să-l pedepsească” trimițându-l la jumate de carieră tocmai la Miercurea Ciuc, la „batalionul disciplinar”.

Omul nu avea nicio pregătire în domeniul drumurilor sau a circulației rutiere, dar „ordinul nu se discută, ci se execută”, așa că mi-a mâncat mie postul…

De mine însă cică aveau mare nevoie, că îmi studiaseră temeinic dosarul și văzuseră abilitățile și experiența mea, plus referințele excepționale venite de la primul secretar – primarul municipiului – care mă făcuse și membru de partid, ca să mă poată numi director la unitatea primăriei, ce mai, corespundeam de minune, plus că eram ofițer cu școală militară de Geniu operativ. Așa că… îmi spun „tovarășii” că mă încadrează imediat pe funcția de tehnician cazarmare, șef birou Cazarmare, în locul unui maior originar din Iași, care se zbătuse să vină mai aproape de casă, la Bacău.

Habar nu aveam eu cu ce se mănâncă asta, dar m-au pus în temă ofițerii. L-au chemat pe șeful Serviciului ATMF (așa se numea Administrativul), care era un serviciu ca armă „securitate”, dar deservea tot ce ținea de M.I. adică Securitatea, Miliția și Pompierii, plus trupele de securitate. Mi-au spus salariul de încadrare (care era substanțial mai mare decât ce aveam eu pe atunci cu toate funcțiile prin care trecusem), dar eram încadrat ca personal civil, urmând după o perioadă să mă trimită la niște cursuri la Băneasa ca să mă încadreze ofițer cu grad de căpitan. În mintea mea se derulau cu repeziciune imagini și evenimente amestecate, așa cum vedeam că se derulează în ochii motanului Tom când Jerry îi dădea cu leuca în cap.

Șeful de Serviciu – col. C.A., care fusese Șeful serv. Circulație când mi-a propus să vin în serviciul lui ca inspector cu sistematizarea – fusese mutat pe funcția de Șef SATMF,  m-a luat cu el la etajul unu unde erau birourile și m-a prezentat subalternilor, care erau multe doamne cu funcția de contabile și magazioneri. Mi-a prezentat „meseriașii” unității, peste care urma să devin șef, inclusiv cele patru femei de serviciu, despre care am aflat cu uimire că nu știu limba română, ci numai maghiara, că erau femei simple de la țară. Doar una era moldoveancă „de a mea”. Tâmplarul, fochistul-instalator, alți fochiști, etc erau cu toții maghiari și vorbeau limba română diferit, unii mai acceptabil, alții cu mare greutate. Asta m-a șocat. Mi se prezintă pe plt. adj. E M, care avea să-mi fie subordonat direct, maistru militar armurier N.B, apoi mergem la popotă, unde sunt prezentat doamnelor bucătărese, ospătare, bufetierei, conduse de un plt. adj. care era Șeful popotei. Serviciul era încadrat cu cca 30 de persoane, femei și bărbați – majoritatea de naționalitate maghiară, să zicem 60% –  ceea ce pe mine efectiv m-a uimit. Acolo era chiar democrație, într-un loc sensibil, pe vremea lui Ceaușescu! Apoi am aflat că doamnele erau de fapt soțiile unor alți salariați români de la „partid” și din M.I. iar Șeful de serviciu, col C.A. era de fapt maghiar 100%, iar soția lui era secretara Șefului Miliției județene, româncă din Mureș. Asta vă sugerează subtil tabloul vremii.

Acesta a fost MEDIUL unde timp de alți cinci ani din viață mi-am desfășurat activitatea și unde am  căpătat un alt surplus de educație și de experiență. Mi-au dat o cameră de birou separată, unde stăteam mai mult singur, dar teoretic era și colegul meu plt. adj. E M. Ca activitate principală în funcția de șef birou cazarmare trebuia să țin evidența tuturor clădirilor și a terenurilor deținute în județ de Ministerul de Interne, adică Sediile Miliției în orașele județului, Posturile rurale de Miliție, cazarmele Pompierilor, alte obiective precum GAA (gospodăria agricolă ajutătoare) – deservită de deținuți semiliberi din penitenciar.

Multe am văzut, multe am trăit în cei cinci ani, am fost apreciat  de comandanți – mai ales cel de la Milțiție (col. G. G), pentru că mă preocupam cu mare drag și abnegație să ajut familiile românilor (mai ales moldoveni) de la Posturile de miliție, să le măresc confortul în clădire introducând apă curentă și grup sanitar, cu centrale termice proprii pe lemne, cu baie și cadă proprie, pentru că trăiau în sate izolate în comunele județului, unde populația le era în principal ostilă, dar nimeni nu avea voie să se plângă de asta. Soția le ajuta nevestele unde se putea, să fie angajate la Poștă, în aceeași localitate, iar asta a fost imediat apreciat de comandanți și de șefii de post de miliție. Mă împrietenisem cu mulți ofițeri de miliție și securitate cu care jucam minifotbal în campionatul municipal la Dinamo2, așa că eram cumva în m mediul meu. Sunt foarte multe de spus, enorm de multe, dar acolo am învățat ce pot să spun, despre ce am voie să vorbesc, dar cel mai mult acolo am învățat să observ și să mă feresc de ochii indiscreți care te filau de pretutindeni.

Am fost chemat „din prima” la ofițerul CI, care mi-a propus să fiu ochii și urechile sale, dar elegant i-am dat cu flit, tot așa cum am făcut și în Școala militară. Aș putea scrie dacă aș avea timp și determinare zeci de cărți având ca temă anii petrecuți în cei 15 ani de Ardeal, dar nu este încă timpul pierdut…

Important pentru cititorii blogului meu este acum să rețină că în acei ani ai tinereții viața m-a dus în fața unor oameni deosebit de „puternici ai zilei”, cu o funcție enormă, dar care nu m-au timorat și nici nu mi-au produs vreo schimbare majoră de atitudine sau de comportament. De la Ceaușescu – căruia i-am strâns mâna întinsă la acea inaugurare la care am participat – și până la Primul secretar de județ sau municipiu, Primul Președinte al CJ, comandantul Securității Județene, al Miliției Județene, au fost oameni cu care am fost nevoit să am relații de serviciu. În viața mea nu am profitat cu nimic de pe urma acestor personaje și să știți că mulți care m-au cunoscut în acele timpuri pot sta mărturie că nu mint cu nicio „centimă”.

Plecarea „din sistem” s-a făcut brusc. Foarte greu de altfel, neașteptat de greu. Norocul meu cel mare a fost că Bunul Dumnezeu mi-a deschis ochii și nu am acceptat să devin ofițer activ, că altfel nu reușeam să „evadez”. Am rămas angajat civil, „comandant” al plutonului de angajați civil ai unității. Locțiitor îmi era prof. LB – directorul de la Arhivele statului, de altfel un bun prieten care mă ajuta mult cu documente ca să reconstitui Dosarele de Cadastru. În Ardeal există cartografiere încă din timpul Imperiului austro-ungar, așa că munca era mult mai simplă decât în „regat”.

Pe linie de muncă administram nominal un cont financiar, asupra căruia aveam drept de semnătură doar Comandantul serviciului, șeful financiar și eu. Puteam de exemplu să merg la casierie, să semnez o chitanță și să scot să zicem o sumă în lei pentru care nu trebuia să dau nimănui nicio explicație, dar până la sfârșitul lunii trebuia să vin la contabilitate cu o factură justificativă. Se strica o baterie la un obiectiv? Luam bani și mergeam la magazin și cumpăram bateria. O dădeam instalatorului să o monteze.

Lucram și cu secrete, spre exemplu toate „casele conspirative” din județ, aveau nume de flori, iar eu primeam de la Comandant ordin clar că la „Casa Garoafa” de exemplu, s-a stricat bateria, sau curge apa continuu la rezervorul de WC. Casele erau în toate orașele județului, iar eu aveam evidența lor și plăteam întreținerea cu regularitate, utilitățile, cu nume false, pentru care fuseseră întocmite acte reale. De fapt toți vecinii din scară știau că acolo este apartamentul securității, însă de obicei în acea scară locuiau tot cadre ale MI. Găseam multe urme de orgii când intram acolo cu instalatorul nostru, că „băieții cu ochi albaștri” foloseau apartamentele clandestine și drept alcov de nebunii cu „informatoarele”… Multe abuzuri am văzut petrecându-se și multe nereguli se petreceau de către privilegiații vremii. Înmagazinam în minte tot ce vedeam, puneam cap la cap și îmi formam o părere despre adevăr.

Contul financiar de care răspundeam eu direct și personal rula sume imense pentru acele vremuri. Din el se plăteau lucrări de construcții și reparații la clădiri, iar prin semnătură eu atestam și îmi asumam răspunderea că au fost făcute în realitate. Prin 1984, pe la sfârșitul anului, merg cu treabă la marginea orașului, la un obiectiv care consta într-o vilă P+2, de protocol, dotată cu mobilier rustic de cabană vânătorească, cu blănuri de vânat pe parchetul impecabil și trofee vânătorești pe pereți. Alături – o clădire înaltă cât P+2 – fără tavan între etaje, care era de fapt amenajată ca sală de sport pentru forță, dotată cu șpaliere și saltele, manechine de luptă și capră de gimnastică,  bârnă, gantere, haltere, funii agățate de tavan, etc. Vila era păzită non stop de doi militari în termen de la Compania de securitate din curtea inspectoratului, care fiind „pile” făceau acolo armata lor de boieri îngrijind vila și păzind obiectivul, dar fără a avea vreo armă în dotare, ci doar un telefon TO direct cu ofițerul de serviciu. La sală mergeau iarna săptămânal ofițerii care făceau parte din USLA (antitero pentru necunoscători) și cu instructorul de lupte, că făceau antrenamente specifice și forță. Teoretic, obiectivul ținea de o Unitate din București adică de USLA, dar vila era de protocol pentru ștabi, fiind pe malul Oltului, la poale de munte cu o vedere minunată la marginea municipiului.

 Când ajung la obiectiv, rămân pur și simplu siderat! Mă trezesc cu un șantier de construcții deschis, în toată regula, cu muncitori, schele, roabe, praf și moloz. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Intru, întreb soldații care îmi raportează că oamenii veniseră de o săptămână trimiși acolo cu acceptul col I.A – „noul Șef al securității județene”, de cca 2 ani. Uimit, mă întorc la unitate și merg glonț la Comandantul meu nou, col M.I., un oltean bun de pus la rană, fost șef al Miliției municipiului. Îi raportez ce am găsit, dar nici el și nici „contabilul șef” habar nu aveau de nimic. Îl rog pe comandant să meargă să raporteze situația comandantului Securității, despre care aflasem de la militari că ar fi ordonat lucrările. Vine șeful înapoi foarte tulburat și ne „scoate” la un șpriț la separeul restaurantului aflat lângă Inspectorat.  La o friptură și un șpriț, vorbind în șoaptă, ne spune că „Bossul”  col. A.I. l-a luat la împins vagoane când l-a întrebat dacă știe el ceva despre lucrări. Că nu-i treaba lui, că să nu-și bage nasul unde nu-i fierbe oala. Ăștia, fiind ofițeri de carieră, cu grade și funcții, nu aveau curaj nici să crâcnească. Dar eu, fără jenă și fără frică, m-am închis în biroul meu de la ultimul etaj și m-am apucat să scriu la mașina de scris din dotare un Raport explicativ către „direcționalul” meu – Serviciul  de Construcții al Ministerului.

Originalul l-am pus cu mare grijă în fișet, unde aveam sigiliu propriu cu plastilină,  am smuls un fir de păr din cap și l-am plasat jos, la podea, cu 2 bucățele infime de scotch ca să-mi arate dacă cineva a deschis ușa fișetului. Celelalte două le-am luat acasă, ascunzându-le sub cămașă, la spate și acolo un exemplar l-am ascuns într-o carte oarecare din bibliotecă, iar celălalt l-am expediat prin poștă, cu confirmare de primire, lui maică-mea la Iași. Așa m-a dus pe mine capul atunci. Am făcut Ordin de deplasare la București, la Serv Construcții. Verificând firul de păr nu am observat nimic suspect. Multe am auzit eu în anii din M.I. Ajuns la București cu raportul în geantă, ies la raport la Șeful de serviciu, după ce îi raportasem problema colonelului C – fost arbitru internațional de box, dar inginer constructor de profesie. Ăsta rămâne tablou, mă ia de mână și mergem la Șeful Serviciului, care când aude și citește Raportul mă întreabă dacă am curaj să susțin ce am scris și în fața ministrului. Îi spun că n-am nicio problemă, iar secretara ne perfectează o audiență la Ministrul secretar de stat MD, care de fapt era „organul” de partid care superviza M.I. Omul era civil, nu militar precum restul lumii, adică era „de-al meu”.

Colonelul Șef de serviciu cu care eram în audiență, vorbește și explică în timp ce eu studiam atent ca un cazarmar ce eram, mobilierul și stucaturile pereților. Când aude ministrul și citește raportul, mă întreabă de ce nu am raportat înainte să demareze lucrările, iar eu am răspuns că nu sunt într-un obiectiv la care să îl supraveghez constant, nefiind în portofoliu meu curent. I-am spus ministrului că între mine și Comandantul Securității Județene sunt tensiuni intense pe această temă, că eu pentru el sunt un civil care se bagă unde nu-i fierbe oala, dar că răspunderea mea față de contul financiar despre care puteam fi acuzat că s-au făcut deturnări de fonduri, m-au făcut să am curajul să ies la raport. Ministrul s-a uitat lung la mine și mi-a spus „mergi liniștit acasă, îți garantez că nu vei avea de suferit nimic”. I-am raportat că eu din vară făcusem raport să plec din unitate înapoi în fosta unitate de drumuri unde luasem post la repartiție, care mă dorea să mă întorc, dar noul șef al securității județene îmi spuse scurt: „la noi se intră foarte greu, dar de ieșit e și mai greu, doar cu picioarele înainte”. Aveam 33 de ani și nu îmi prea surâdea ideea.

A doua zi, în urma mea, ajuns la serviciu, se anunță la nivel de comandă un control făcut de „inspecția ministrului”. Vin de la București 2 colonei și un căpitan, se prezintă la Șeful Inspectoratului și la Șeful Securității și cu 2 mașini pleacă la obiectiv. Eu mă uitam pe geamul biroului și mă cam temeam de clipa confruntării. Vin „băieții”, sunt duși la popotă, iar acolo sunt chemați șefii mei, adică Șeful serviciului și contabilul șef, maiorul B.A. Eu știam cu precizie că acest nou comandant al Securității județene este pila generalului A, șeful Direcției a 2-a a Securității statului. Știam cu ce se mănâncă, așa că omul, aterizat de mai puțin  de un an la Harghita a pus ochii pe vila de protocol, dorind să-i mărească luxul și confortul de care urma să beneficieze el și prietenii, probabil la 5 stele. Putere era, bani credea el că sunt, doar că erau dirijați de un subaltern civil care era foarte corect și își apăra pielea de deturnare de fonduri. Mai mult decât atât, s-a aflat că Directorul N. Cs. al Trustului de construcții, primise drept răsplată viza pentru Germania Federală a doua oară în 2 ani consecutiv din ordinul col. A.I.

Asta a pus capac la toate. Eu nu am fost chemat nicio secundă în fața nimănui, dar asta mă făcea să-mi fie o frică și mai mare. Le-am spus părinților că dacă mi se întâmplă ceva, să caute răspunsul în acel Raport ascuns de mama mea prin casa lor. În 1985, prin martie, îmi spune șeful meu într-o zi că a venit pedeapsa pentru lucrările de la obiectivul de la J. Șeful securității a fost amânat de la înaintarea în grad timp de 3 ani, plus oprirea indemnizației de comandă, care era suplimentară salariului și care era de aproximativ 5000 lei/lună, iar Șeful Inspectoratului col. D.O,  cu pierderea indemnizației de comandă de cca 6000 pe timp de un an. Ăștia erau bani, nu glumă. Prin aprilie, primesc un telefon în birou de la secretara col I.A să mă prezint la el la birou. Pur și simplu, inima îmi bătea în piept gata să sară la bătaie.

Intru și în birou, lângă Boss, stăteau umili cei doi „toarăși” de la cadre, care mă angajaseră în urmă cu 5 ani. Bossul mi se adresează: „tovarășe inginer, mai doriți să plecați de la noi, așa cum ați făcut raport?” Am răsuflat ușurat și am plusat: „ și de ieri, tovarășe colonel dacă s-ar putea”. „Bine, îmi răspunde el peste ochelarii de vedere. Vă aprob transferul.” Îi răspund pe loc, nonșalant: „tovarășe colonel, eu am cerut transferul în august anul trecut, acum postul nu mai este vacant, dar dacă vreți să scăpați de mine cu adevărat, puteți să interveniți să mi se creeze acum un post liber ca să plec” Cele două momâi de la „cadre” tăceau mâlc. „Vom vedea ce putem face” îmi răspunde sec Bossul și înțeleg că trebuie să cer permisiunea să evacuez zona.

Așa am ieșit eu din sistem, mult mai ușor decât îmi prezisese Șeful securității lui Ceaușescu.

De atunci și de la „Revoluție” mi se trage ura față de securiști, față de abuzurile pe care le-au făcut dintotdeauna, dar mai ales că oameni ca dânșii au trădat jurământul militar depus ca ofițeri față de țară și datorită lor a fost posibilă înlăturarea criminală a lui Ceaușescu, care a fost incomparabil mai patriot și mai loial României și poporului român decât toate jegurile care au urmat și care au vândut țara străinilor.

În mintea mea i-am condamnat de mult la moarte și le doresc tuturor cele mai cumplite lucruri să li se întâmple,

Așa că… aceasta este explicația că nu mă tem de nimeni și de nimic, că nu mă pot timora niște ticăloși aflați vremelnic pe funcții cu putere, care amărăsc fără a fi nevoie viața altor oameni. Chiar dacă pierd, chiar dacă Sistemul mă va învinge copleșindu-mă cu greutatea lui care apasă, voi fi acea pietricică din pantof care le roade pielea și carnea până la sânge și le creează un disconfort care le strică viața. Cât mai trăiesc, că între timp, minez ca un adevărat genist ce sunt alte câmpuri în jurul lor, care vor exploda peste tot unde nici nu se mai așteaptă, chiar și după dispariția mea. I-am rugat, i-am implorat, „dați-mi bună pace și nu mă obligați să fiu nevoit să vă pedepsesc”. Nu m-au crezut, nu m-au ascultat…

(va urma)

4. CONTACTUL

După ce am făcut primele 6 ședințe de inițiere pe Stația de dializă a Spitalului Parhon – în care am constatat că totul este normal și că nu am reacții negative care să-mi strice „feng-sui-ul”, m-am liniștit efectiv și am început să lucrez mental cu corpul și psihicul meu ca să mă obișnuiesc cu viitorul stil de viață. În sala de dializă erau câteva televizoare poziționate pentru pacienți, dar cum nivelul general de cultură era dictat de Amtena3, România Tv sau ProTv în cel mai fericit caz, pur și simplu nu m-a interesat deloc ideea de a-mi pierde cele 4 ore /ședință intoxicându-mi mintea din lipsă de alternativă. Am preferat să apelez la „biblioteca” mea de gânduri și evenimente pe care le-am trăit și care încercam să le readuc în timpul prezent. Și aveam la ce să mă gândesc, credeți-mă pe cuvânt. Am trăit în 40 din cei aproape 60 de ani cât aveam eu atunci, cât alții poate în o sută. Cu bune și cu rele.

După a șasea ședință pe Stația spitalului, am fost programat la prima ședință la Centrul Fresenius – într-o clădire aflată lângă spital, în spatele curții. Am aflat de la alți pacienți din salon că mulți dintre medicii clinicii lucrează ca angajați „part-tiime” și la Fresenius. Tot de la alții am aflat că mai există un Centru, în Păcurari, dar toți se fereau să-i spună tot Fresenius, deși acolo șeful suprem era mama Profesorului, doamna Prof.dr. Maria Covic. Atunci nu înțelegeam eu cum vine chestia asta, dar aveam să o deslușesc puțin mai târziu. Spre norocul meu, am fost repartizat la Centrul Fresenius din curtea Parhonului și la primul contact cu Centrul, am fost preluat de o doamnă aflată la ghișeul de Informații care am aflat de la ea că era și salariată la Fresenius și pacientă dializată. Foarte amabilă, ea m-a pus sumar în temă cu câteva indicații simple, iar tot pe atunci, am aflat că domnișoara A este fiica doamnei C, iar ambele erau interfața firmei Fresenius cu pacienții, domnișoara A fiind secretară care făcea legătura între șoferii BGS și pacienții dializați. Am nimerit la începuturi în tura a III-a, de la ora 17 la 21. Am fost alocat unei mașini de transport și atunci am aflat că șoferii firmei de transport BGS lucrează și ei în ture de câte doi/mașină și se schimbă la fiecare două zile între ei, dar sunt plătiți mizerabil după spusele lor, cu salariul minim pe economie și un bon de masă/ziua lucrătoare.

Eu am lucrat o viață întreagă în întreprinderi de construcții și munca mea directă cu oamenii pe care i-am avut în subordine (o perioadă cca 600), inclusiv șoferi și mecanici, mi-a creat o abilitate nebănuită de fin psiholog și analist, lucru care mi-a dat ușurința să mă simt bine în orice colectiv.

Bucuria ce am avut-o de la început, a fost că aproape la fiecare ședință avută de două ori pe săptămână, mă întâlnea la vizită, la salon, dr. MO, medicul care mă îngrijise direct în spital și care mă introdusese în Programul de dializă. Observasem încă din spital că este un discipol al Maestrului său – Profesorul dr. Adrian Covic – iar în mintea mea făcusem imediat paralelismul că ambii medici, între care era după aprecierea mea o diferență de maximum 10-15 ani, iar ambii  proveneau din familii de profesori universitari medici, aveau trasee de viață similare. Diferența consta doar în faptul că Profesorul alesese aceeași specialitate ca a părinților săi, care au fost iluștri pionieri ai Nefrologiei românești, niște somități în medicină, iar dr, MO alesese cu totul altă specializare decât iluștrii săi părinți și prin urmare se afla încă din facultate în siajul Profesorului. În lumea medicinei există cutume nescrise, dar respectate cu sfințenie, iar o progenitură a unei familii de medici care alege aceeași carieră cu părinții, are o cale mult mai ușoară și un drum mult mai măturat înaintea lui de gunoaie și obstacole decât un nou venit în medicină. Sunt un fel de reguli nescrise, bazate pe ideea că „ce naște din pisică, șoareci mănâncă”. Dar și lumea medicală e rea și invidioasă, bârfitoare și ranchiunoasă, iar vorbele auzite înafara ei spuneau că „tânărul” Profesor ajunsese la aceste onoruri mult prea devreme, bazat pe reputația iluștrilor săi părinți și mai puțin pe performanțele proprii. Ca un exemplu îl avem la Iași pe fostul Prof. dr. Pendefunda și pe fiul său Liviu, care s-a urcat în carieră pe umerii tatălui său și mai puțin pe rezultatele muncii sale. Astea le știu de la alți buni prieteni de-ai mei, medici onorabili care au făcut medicina din dragoste pentru oameni și au fost colegi de facultate și generație cu câteva beizadele.

Spre deosebire de Maestru, dr. MO se vedea că este tobă de carte, pe care o asimilase el însuși prin munca lui și iradia din prima multă știință, pentru care i se purta un real respect de către colegi și din câte am văzut cu ochii mei, chiar de către Profesor. Mereu dr. MO îmi spunea că „am vorbit cu dl. Profesor” despre „aia” sau despre „cealaltă” și că „dl. Profesor a fost de acord” să facem așa, sau așa… Prima dată când a intrat în rezervă la o vizită Profesorul, iar MO m-a prezentat „dl. Mihăilă”… Proful l-a oprit imediat și i-a spus „știu cine este dl. Mihăilă”, iar nu am înțeles dacă își aduce aminte că i-am reparat strada de pământ care făcea legătura cu bloculețul său  cu P+2 din Valea ;Lupului, sau se referă la nebunul care a cheltuit cca o mie de euro ca să amenajeze toaleta rezervei să o poată folosi… Pentru că niciodată nu mi-a spus măcar un „mulțumesc bă inginerule, că mi-ai făcut atunci o treabă care nu ținea de funcția și puterile tale și nu am apucat să îți mulțumesc pentru asta”. În sfârșit, cert este că înainte să intru în Program la Fresenius, dr. MO îmi spune că s-a consultat cu Profesorul și pentru început, având în vedere și starea în care mă aflu cu un picior valid și că depind de căruț, voi face doar două ședințe de dializă/săptămână – marțea și sâmbăta, tura III.

Arareori, când nu venea la vizită dr. MO, venea o doctoriță blondă, cu ochelari de vedere pe care am întâlnit-o arareori de gardă și în Spital, , la cca 42-45 de ani, după aprecierea mea, cam în jurul vârstei fiicei mele. Din prima clipă când s-a oprit la patul meu la vizită, mi-a vorbit pe un ton răstit și obraznic, ca la un ins inferior speciei ei și a părut tare enervată când a aflat că sunt la două dialize/săptămână. M-a chestionat ca la securitate, de ce, și de cum, iar eu – ca un scorpion veritabil ce sunt – m-am strâns arc și așteptam prilejul să o atac cu acul veninos. Obrăznicia ei a atins momentul culminant într-o zi când fiind la dializă, m-a sunat vărul din Brașov care nu știa unde sunt eu în acel moment. „Nevasta lui Mengele” fusese la patul meu de cca 5 minute și din poziția unde stăteam eu în pat, nu vedeam restul salonului, că era un parapet despărțitor. Vorbeam la nivelul de jos cu vărul meu, pentru că educația și bunul simț nu îmi permiteau să audă și ceilalți pacienți subiectul convorbirii. Nici nu apucasem săi spun lui vărul că sunt la dializă, că mă trezesc la patul meu cu o asistentă pe care mult mai târziu aveam să o cunosc mai bine și să aflu că era și șefă de tură în acel  moment, o doamnă desăvârșită și deosebit de competentă. Asistenta M vine la patul meu, mă atinge pe mână ca să mă facă atent, iau telefonul de la ureche și atunci percep niște urlete de femeie turbată de nervi care țipa în salon că a dat ordin ca să nu fie deranjată cu telefoanele în timp ce ea face vizita. Atunci am înțeles că ea la mine se referă, iar eu eram total nevinovat, pentru că poziția corpului meu nu permitea să văd în salon decât patul din față, iar eu credeam că „superdoctorița” despre care aflasem nu demult că este Șefa Centrului nostru, este plecată la vizită în salonul alăturat, printr-un spațiu comun aflat în capătul opus al salonului meu. Prin urmare vorbeam cu vărul fiind concentrat să-l aud ceea ce el îmi spune și nu auzeam absolut nimic din ce se vorbea în jurul meu.

Când asistenta M m-a făcut atent că aia țipă la adresa mea și mă face cum îi vine la gură, am lăsat telefonul pe piept fără să-i spun vărului meu că întrerup convorbirea și cu un ton răstit și tare, mă adresez nestimabilei doctorițe întrebând-o ce caută un om ca ea printre pacienți și dacă Centrul de dializă are cumva regim de detenție, iar în acest caz să monteze și gratii la ușă, ca să știm măcar că avem statut de deținuți. Am ajuns să țipăm bine unul la celălalt, ca la cortul Bulibașei Chirica, i-am spus doar că poziția în care stăteam eu nu îmi permitea să văd că mai este în salon după ce se oprise la patul meu și în al doilea rând, eu vorbeam pe un ton cât mai jos, tocmai ca să nu deranjez lumea din jur. Nu știu cine îi spune că m-a sunat fiica din Canada, că întrebat fiind de asistente despre mine, le-am spus că am copii, o fiică în Canada și o nepoțică, care locuiesc la Montreal. Vaca nu rabdă și nici nu mă întreabă, iar văzând că a dat de unul care nu se teme de gura ei și „o face” din vorbe, sare ca proasta în bazin, fără să se uite că nu are apă și îmi spune mie: „ce să-ți spun… m-ai dat pe spate că ai fata în Canada!” – de parcă eu invocasem ceva pe tema asta, chiar dacă ea ar fi sunat, de unde să fi știut lumea că sunt la dializă și că doctorița SL sărită bine de pe fix, face vizita și nu trebuie să bâzâie muștele pe Terra?! Din acel moment, am luat-o în vizor pe madam SL și am băgat-o în așteptare…

Mai am un episod nefast din acea perioadă de începuturi, prin 2019, când mi se montase fistula în locul cateterului „long life” la sfatul și insistența doamnei dr IM – o zeiță bună, care mi-a deschis capul și m-a împins la revenirea voinței și a determinării, într-un moment al meu de slăbiciune morală – deci eram la primele proceduri de conectare cu ac. Nu prea înțelegeam eu care este diferența, dar urma să învăț. Cert era că primele 4-6 ședințe eram conectat la aparat de asistentul șef de tură și am înțeles că așa prevedeau Procedurile, După ce terminasem „inițierea” fistulei, veneau rând pe rând la conectare asistenții de serviciu, care cum era de tură… Mi s-a spus – chiar pe un ton de reproș, de vreo două asistente și de madam SL – că mi s-a montat fistula într-o „zonă imposibilă” după exprimarea lor, adică undeva sub braț. În zona anghilei. Acolo a găsit loc și posibilitate renumitul medic chirurg M să monteze la insistențele doamnei dr. IM, fistula. Aia a fost cred a 18-a operație cu anestezie totală la viața mea pe care am avut-o… Madam SL când mă prindea, mă toca la cap că tot la două ședințe/săptămână sunt?, iar eu îi spuneam că Profesorul nu mi-a spus altceva, ceea ce pe ea vedeam cu ochii mei că o irită la culme.

Revin la fistulă: era de serviciu la salonul și patul meu asistenta GP, o blondă în cel mai adevărat înțeles al cuvântului. În sinea mea râdeam când era ea de serviciu și o auzeam folosind vocabularul sumar de cață de cartier cu aere multe și minte puțină care folosea la tot pasul cuvintele „pe buune?”, iar mie asta îmi spune multe despre cultura unui om. „Doamna” GP spune în gura mare în salon către colegii ei de tură că „eu nu mă duc la Mihăilă, să-l conecteze cine vrea, dar eu acolo nu merg”. Tonul și mai ales modul de mahala în care m-a băgat în gândul ei „în paza mării”, m-a înfuriat pe loc și i-am spus de la obraz că nici nu vreau să fiu conectat de ea, dacă ea se teme, că nu am încredere în capacitățile  ei profesionale, iar de aici încolo, niciodată nu o voi mai lăsa să se apropie de mine sau de aparatul la care sunt conectat. Întrebând-o ce  rău îi făcusem că nu voia să se apropie măcar de mine, îmi răspunde că „a auzit ea de faptul că fistula mea este montată într-un loc incomod aparent și nu vrea să-și bată capul inutil”. Imediat am trecut-o în Insectar lângă doctorița SL, la aceeași specie de coleoptere. Nici măcar nu a venit să vadă cu ochii ei ce fistulă este, ce probleme ar putea fi, nu! A auzit ea de la colegi că ar fi o fistulă nouă, montată de un prost de chirurg într-un loc neconvenabil ei și hotărâse să nu încerce măcar, ceea ce pe mine întâi m-a uimit, iar apoi m- a revoltat. Spre norocul ei, a plecat aproape imediat ce ne-am mutat la sediul nou al Centrului, la Centrul Păcurari, condus de mama Profesorului, cu franciză Fresenius. „Cine se aseamănă se adună”, așa că adio și n-am cuvinte. Despre „morți”, numai de bine…

Șocul meu cel mare a fost că la acel incident cu asistenta blondă a venit la vizită dr. MO, iar la întrebările dumnealui, i-am povestit pe loc – de față cu blonda – despre incidentul avut. Dr. MO m-a șocat, luând pe loc apărarea asistentei, spunând că în Regulamentul lor este stipulat faptul că în astfel de situații, când o asistentă consideră că nu este stăpână pe o situație, poate cere ajutorul altei colege care să o înlocuiască.

În mintea mea s-a dat de atunci o luptă ca să înțeleg cum este posibil să existe stipulată o asemenea regulă, că în acest caz fiecare asistent ar putea abuza de prevederi și fiecare ar face serviciu pe alese, iar pregătirea profesională nu ar avea nicio relevanță. Însă faptul în sine mi-a zdruncinat puternic încrederea în statutul moral al dr. MO, cu toate că profesional îl consideram un sfânt în preajma lui Iisus Fiul.

Acest eveniment m-a făcut prima dată să-l privesc pe MO cu alți ochi, mult mai critici și să-l văd ca fiind un produs al Castei, care inițial își apără cu orice preț membrii, recte multinaționala sub al cărei siglă lucra. „Ce naște din pisică….” este parte integrantă din Sistem, așa că asta primează, după „Jurământul lui Hypocrate”, după…

De atunci am învățat că la Centrul Fresenius din Copou, Șeful de Centru este doctorița SL, iar adjuncții ei sunt Asistenta șefă Daniela Toma și „directoarea” financiar-administrativă Doina Cukhta. Șeful suprem – „bossul” cel mare și tare, era Profesorul – care plana nevăzut ca vulturul în înaltul cerului ocrotind găinile din curtea fermei sale. Toți cei patru erau parcă trași la Xerox ca și caracter și comportament… Aflasem și înțelegeam din ce auzeam în salon, în discuția dintre asistenți, că Profesorul tăia și spânzura, el aproba tratamente individuale specifice pacienților, iar restul lumii, în frunte cu doctorița SL erau executanți orbește ale ordinelor transmise prin metode nevăzute de noi, Prostimea dializată.

Pacienții – aveam să observ – erau foarte diferiți, atât ca nivel de cultură, de vârstă, de stare a sănătății mintale, a stării lor materiale, dar cu toții eram aruncați la fiert în aceeași oală, precum legumele pentru supă.

La BGS – firma care ne transporta – erau mereu nemulțumiri și multe vociferări între șoferi și pacienți, între șoferi între ei, între șoferi și secretara A de la Fresenius, care planifica curse nedorite sau alătura pacienți imposibil de deplasat împreună, etc. Atmosfera de piață, de Hală de pește, cu nebuni de alcoolism în libertate care îl scuipau și îl înjurau pe medic sau chiar îl apucau în batjocură de organ, erau parcă scene din Boccacio, descrise în De Cameron…

Astea toate se petreceau în timpul de „predializă”, când ieșea tura II și noi, tura III, așteptam să intrăm. Nebuni aflați în sevraj din lipsă de alcool, care pur și simplu făceau de calvar viața asistenților, astea erau scene de care tu, cu capul pe umeri și mintea lucidă trebuia să te detașezi. În mod normal, această faună ar fi trebuit izolată și ori să fie un punct de dializă la Spitalul Socola, ori să se fi făcut un alt centru special în care să fie izolați nebunii… Între timp, majoritatea „au ieșit din sistem”, iar încetul cu încetul, viața a intrat într-un aparent normal.

Să țineți minte doar că în acea perioadă specificată între aprilie 2018, când  am intrat în Program și decembrie 2020, când ne-am mutat în Centrul cel nou din Tătărași, am făcut propriu zis „școala” de pacient dializat, mai mult pe cont propriu, pe corpul meu, timp în care am acumulat multe informații și am făcut observații proprii încercând să-mi explic singur diverse stări prin care trec în timpul dializei, pe baza unor explicații date cu multă răbdare și profesionism de dr.. MO. Faptul că am o minte analitică și sunt înzestrat cu multă voință, m-a adus în stadiul să înțeleg astăzi foarte bine și chiar în amănunt în ce constă operațiunea de dializă și mai ales ce manevre pot face la latitudinea mea, ca să-mi păstrez o stare relativ bună și de confort. Din nefericire, sunt extrem de puține astfel de persoane și degeaba încerc să-i învăț unele mici trucuri pe aceia din jurul meu, incultura lor generală și lipsa de voință le fac să fie supuse în totalitate Sistemului, care nu are nici timp, nici chef să se ocupe în particular de stările lor. În ciuda omeniei și solicitudinii depuse de multe asistente și doctorițe, cunoașterea ta personală, a reacțiilor corpului tău și înțelegerea ta asupra a ceea ce ți se întâmplă, este determinantă, iar aici este diferența între bine și rău, între viață și moarte.

În anii petrecuși la Centrul din Copou, depindeam în exclusivitate de infirmieri, deoarece rampa de acces la parter era construită anapoda, de idioți cu două picioare, care au proiectat și executat acel Centru de la „A” la „Z”, fără respectarea niciunei Norme valabile. Și toaleta pentru invalizi era dotată cred de aceiași tembeli care judecau poziționarea elementelor de prindere cu mintea de biped neevoluat, fără să ceară și părerea unor invalizi, considerați din start necuvântătoare mult inferioare bipezilor.

Asta m-a determinat să mă adresez doamnei manager CP venită de la București, de la firma mamă – care ne-a expus planul firmei Fresenius să construiască un alt sediu, tot la Iași – să-i spun că la acel nou Centru o rog să țină seama de situația persoanelor cu infirmitate și să fie amenajat în mod special pentru ei, cu dotări la toalete și rampele de acces conforme, așa cum prevăd Normele internaționale.

Am primit promisiuni și asigurări că așa se va face și mi-a cerut permisiunea când a auzit că sunt constructor de profesie, să fiu consultat înainte de darea în folosință a Centrului pentru ca să se facă dotările corect.

(va urma)

3. DIALIZA

Revin la anul 2018, anul în care am fost inclus în „Programul Național de Dializă”. Când specialiștii nefrologi constată că rinichii tăi nu mai funcționează la capacitatea minimă – măcar ca să poată elimina surplusul de lichide acumulate în organism – riști să faci blocaj renal, iar de aici, te preia preotul paroh de cartier… Așa se întâmpla până acum sub o sută de ani, că nu am făcut săpăturile chiar atât de adânc, dar după ce s-a descoperit posibilitatea unei dialize, s-a pornit pe un drum al salvării pacienților cu probleme renale. Am să vă explic foarte în mare în ce constă procesul de dializă pentru ca să înțelegeți că este un proces foarte complex, dar care prelungește viața unor zeci de mii de pacienți – dacă nu sute de mii sau milioane – doar la nivel european.

De la început, fac precizarea că în zilele noastre există mai multe firme care produc aparate de dializat și au dezvoltat o rețea de centre de dializă, însă „pionieratul” l-a făcut firma germană Fresenius Nephro-Care și o alta tot germană, denumită Brown.

Fresenius și Brown au împărțit globul pământesc între ele și dacă te uiți pe harta lumii, observi cu detașare că în fapt, domină Terra.

Ok, în Europa, toate țările UE au centre ale ambelor multinaționale, ceea ce le permite pacienților care fac dializă să meargă în orice țară, că își programează doar perioada de ședere în Centrul cel mai apropiat de localitatea unde vrea să ajungă. Vrei să pleci în vacanță în Grecia, în Tasos? Foarte bine, te programezi la Vaslui, la Centrul tău și ei fac diligențele mai departe la Centrul de dializă din Tasos, care te așteaptă și îți face dializa ca la tine acasă… Practic s-a dat o nouă șansă la viață multor oameni care ar fi fost condamnați la moarte prematură. Și chiar în condiții decente.

Nu la fel stau lucrurile și în zona Americii de Nord, unde efectiv nu există „Programe Naționale de Dializă” așa cum sunt la noi în Europa, să zicem. Acolo dacă te-ai îmbolnăvit de rinichi, ești imediat introdus într-un altfel de Program, într-o Bancă de Date și ești inclus pe o piață liberă virtuală de primire a unui rinichi de la un donator compatibil. În America de Nord, spitalele au aparatură pentru dializare, însă eventual te țin în viață până când ți se găsește un rinichi compatibil și imediat ți se face transplant. Contra cost, evident, asigurarea, PLUS o „coplată” substanțială. Nu ai, nu trăiești. În Europa este altfel, în general toate țările au un Program Național Propriu, care este susținut în totalitate de bugetul statului – pentru cei asigurați medical, desigur.

Să luăm acum doar cazul nostru, a României…

Firma Fresenius a intrat pe piața de dializă cam imediat după 1990, când „ne-am eliberat de comunism”… La începuturi, se cunoștea și se practica și în România dializa peritoneală, o metodă de dializare care nu necesită o aparatură sofisticată ce trebuie racordată la curent electric, apă potabilă și canalizare, plus Internet.

Dializa peritoneală se mai folosește și azi, în general la oamenii izolați în cătune îndepărtate, fără drumuri de acces, dar care trebuie aprovizionați ritmic și periodic cu cantități suficiente de lichid dializant, măcar pentru o lună de dializă, ținându-se cont că acești bolnavi își fac ei singuri dializa din 6în 6 ore. Este cumplit, ai somn doar maximum 6ore/noapte! Plus că zona peritoneală unde ți se montează cateterul de conectare trebuie ținută sub o igienă demnă de o Sală de operații din spitale, că imediat se infectează punctul de incizie și ai intrat în alte belele.

Hemodializa făcută în Centre moderne, cu aparatură produsă de Freseniius sau Brown (există acum și alte mărci de aparate, dar majoritatea care predomină piața sunt acestea), are dotări minime și obligatorii pentru funcționarea unui Centru, care sunt stipulate prin Lege și Hotărâre de ministru.

Firma multinațională Fresenius are dezvoltate multe centre în țară și acoperă aproape tot teritoriul României, folosind aparatură de fabricație proprie, iar „concurentul” Brown are și el o rețea proprie, cu aparate fabricate de el, dar în România există doar Centre care lucrează sub franciză Brown. Cam acestea sunt lucrurile, dacă am reușit să aflu corect situația din documentarea pe care am făcut-o.

V-am explicat aceste amănunte pentru ca să înțelegeți ce vă voi relata mai departe, în capitole și episoade viitoare, când vă voi introduce de facto în Lumea Mafiei…

Deocamdată ați înțeles desigur, că Dializa în sine este de fapt singura metodă de a controla și face un organ intern al omului să funcționeze și să-și facă „datoria”, chiar dacă este bolnav, iar rinichiul, este singurul organ intern al corpului uman care poate fi suplinit de o mașină exterioară. Deocamdată.

Dializa în sine este de fapt un procedeu care te racordează la un aparat inteligent, controlat de un computer propriu și o pompă la care este racordat corpul pacientului, printr-o linie „tur-retur” și care preia sângele din organism pompându-l în filtrele aparatului, pentru ca mai apoi să-l reintroducă prin retur în același organism. În acest proces, toate toxinele rămase în corp datorită nefuncționării rinichilor, se elimină și rămân în filtre. Totodată, surplusul de lichid rămas în corp în intervalul trecut de la dializa precedentă, se elimină sub formă de apă la canal. Aparatul dotat cu acea inteligență artificială a calculatorului – dar controlat de asistenți specializați în acest domeniu și medici nefrologi – supraveghează în totalitate parametrii funcționali în timpul dializei, ajustându-i când este nevoie, precum TA (tensiunea arterială), aportul de sare (NaCL), temperatura corpului, lucruri care pot crea un confort relativ, sau chiar un disconfort. Mai sunt și alți parametri, precum debitul pompei care împinge sângele și multe altele care au doar importanță pentru specialiști.

Dializa se face în mod corect de 3 ori/săptămână, în ședințe a câte 4 ore, după o programare precisă pe ture a pacienților, a personalului medical și a șoferilor de pe mașinile de transport pacienți la dializă și înapoi la domiciliu.

Pacienții au un fel de „serviciu pe viață”, iar starea lor de sănătate cauzată de dializă, nu le mai permite să facă un alt serviciu în mod normal, deoarece programul regulat – chiar dacă le dă orele libere care le-ar permite să efectueze dializa înafara programului – starea lor fizică și epuizarea de după dializă le face imposibilă o viață activă ca o persoană normală. Statul a acordat persoanelor dializate statutul de persoane cu handicap sever și le acordă un ajutor material sub formă de indemnizație, plus unele facilități suplimentare.  Mulți beneficiază și de o indemnizație de însoțitor, dar toate cumulate nu îți asigură nicidecum un trai la limita decenței dacă nu mai ai și alte venituri colaterale.

Fiind o activitate finanțată de statul român de la un cap la altul și desfășurat prin Casa Națională de Asigurări – care decontează lunar prestatorilor (recte firmei Fresenius, BGS, sau alteia) – sub controlul teoretic al Ministerului Sănătății, care are în fiecare județ Direcția Județeană de Sănătate Publică (DJSP) – dializa este o mare afacere, prin care trec zeci, sute de milioane de euro, iar acești bani care sunt „ai statului”, fac cu ochiul multor rechini financiari îmbrăcați și deghizați în halate albe și care caută să muște o halcă mai mare din tort.

Totul se face pe spinarea pacienților dializați, pentru că aceștia sunt de fapt obiectul muncii producătoare de foarte mulți bani albi, ce trebuie să fie transformați ușor și în bani negri…

Așadar, de la Minister, Casa Națională de Asigurări, Spitale, Furnizori de Servicii de dializă, transportatori pacienți, s-au format adevărate filiere de sustras bani negri și sunt o sumedenie de funcționari care apără cu dinții metodele și mijloace de prădat banul public, toate având pacienții dializați ca ultima verigă a lanțului, lanț care susține Sistemul.

Prin urmare, având inițial un scop nobil, de a prelungi viețile unor oameni vinovați doar că s-au îmbolnăvit de insuficiență renală, s-a creat în jurul lor o adevărată industrie, care în final, produce viață, dar produce și o îmbogățire nejustificată a unui întreg lanț de funcționari publici care sunt mituiți la rândul lor de firmele prestatoare de dializă și de cele care transportă pacienții celor care prestează…

Eu nu știu dacă în „țara mamă”, Germania, de exemplu, firma multinațională Fresenius Nephro Care poate jecmăni bugetul statului german făcând artificii care să țină cheltuielile la limita de jos, iar profiturile făcute prin această metodă – ce ia din confortul și necesarul minim al pacienților dializați în tratamente adjuvante, prevăzute în Contractul-cadru încheiat cu statul – ating acumulări la limita de sus, prin mijloace nemeritate.

Oricum, toate aceste lucruri se petrec în România, în care CORUPȚIA  a atins cote inimaginabile, de la Președinte până la ultimul gardian de pușcărie, în toate instituțiile statului, în toată clasa politică, în toate păturile sociale.

Tot lanțul se preface că totul este bine, că nu există nicio corupție, că toată lumea își face serviciul corect, în folosul pacienților, iar acelora care au inteligența să vadă și să spună, li se închide imediat gura cu pumnul, într-o conjurație existentă – începând de la nivel local – în care sunt cumpărați procurori făcuți doar pentru căpătuială proprie și care de fapt păzesc fără rușine infractorii constituiți în grup de crimă organizată.

(va urma)

1. DEBUTUL

M-am hotărât să fac publică ultima pățanie a vieții mele – presărată de altfel pe tot parcursul anilor de o sumedenie de peripeții și trăiri – ca/re mi-au tăbăcit bine pielea și mi-au creat o imunitate împotriva fricilor, pe care puțini oameni o au din păcate…