Category Archives: corupţie

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

10. CONFRUNTAREA

Acum, după ce s-au derulat o sumedenie de evenimente în care efectiv m-am zbătut ca peștele pe uscat să mă eliberez de legăturile invizibile făcute de niște ticăloși, doar ca să mă pedepsească ei pentru că în mod fortuit au o putere de moment asupra mea, pot privi detașat și „la rece” derularea evenimentelor precum și pașii pe care i-am făcut în timp de aproape un an de zile de când sunt efectiv sechestrat pe teritoriul Centrului de dializă nr.1 Fresenius. Păi cum altfel se numește interzicerea dreptului meu legitim de a mă deplasa cu puterea mea – atâta câtă o am – prin clădire, acolo unde doresc, dacă nu sechestrare? Dar ceea ce mă indignează la culme pe mine este că asta se petrece chiar cu acceptul tacit al medicilor din Centru, care se supun din diverse motive acestui ordin aberant dat împotriva voinței mele de o conjurație de nemernici (exclus personalul medical din Centru) care NU pun mai presus viața și confortul unui pacient, pentru a-și satisface ei un orgoliu de firmă multinațională și mai ales orgoliul de puternici ai unor funcții pe care le ocupă!

Culmea culmilor este că totul a pornit de la prima verigă a lanțului care se numește Daniela Toma și care a fost până în ianuarie a.c. pe funcția înscrisă pe site-ul firmei de „general manager”, dar după „evenimentele” care s-au succedat până acum și după reacția mea de revoltă și acțiunile întreprinse, a fost adusă înapoi la funcția avută  de „asistentă șefă” de Centru. Medicii se dovedesc a fi devenit niște simple marionete mânuite de Profesor, care are în spate pe CEO Ioana Țoncu la București, care la rândul ei are în spate pe…. Dar vă spun mai târziu, când veți cunoaște în amănunt mai multe faze.

Cert este că după acel Memoriu înaintat de mine către conducerea colectivă a Centrului, ascunsă sub pseudonimul „Comisia pentru rezolvare a nemulțumirilor pacienților” – un fel de COM pe vechi, care era un organ creat ca să disipeze responsabilitatea faptelor conducerii unei unități și să piardă în acest joc povara unor hotărâri ilegale sau incorecte luate nominal de director – pe care vi l-am prezentat succint în capitolul anterior, când vin la următoarea dializă sunt întâmpinat la intrare de domnișoara secretară, care mă anunță să mai stau puțin la parter, că „doamna manager Dana Toma” dorește să vorbească cu mine în privat. Am răspuns că nu accept să vorbesc eu numai cu ea, ci că doresc să fie de față și doctorița R.M care oricum avea competența să înțeleagă situația în care eram ca un medic profesionist și aveam credința că nu este animată de vreo ranchiună personală împotriva mea, ba din contra. Eu credeam că pe linie medicală, domnișoara doctor are totuși un cuvânt de spus, dar lucrurile care s-au desfășurat în continuare mi-au arătat că m-am înșelat cumplit.

În sfârșit, domnișoara secretară se oferă voluntar în fața camerelor de luat vederi de pe holuri să mă împingă cu căruțul în cabinetul de consultații, deși statura ei firavă o arăta mai ușoară cu mai mult de jumătate de greutate din cât am eu. Dar deja… „eram supus austriac”…  În decurs de 2-3 minute se adună „Comisia”, dar în altă componență decât cea pe care mi-o nominalizase Bucureștiul. Deci intră secretara, doctorița, domnul Psiholog și „especial guest star” menajera Daniela Toma, care nu s-a așezat pe scaun sau pe patul din încăpere, ca să domine probabil completul de judecată și pe inculpat…

Și începe o tiradă care mi se adresează și din care aflu că sunt un pacient foarte recalcitrant care nu poate fi mulțumit de nimeni și cu nimic, în ciuda eforturilor susținute care se fac de întreg colectivul ca lucrurile să meargă bine și la vară să avem căldură… Din mersul discuției și a tirului de intervenții ale celor patru preopinenți, am tras concluzia că de fapt și de drept erau foarte – dar foarte! – tare speriați de ceea ce scrisesem eu în acel Memoriu că refuz să mai vin la dializă dacă nu mi se prezintă un act doveditor că doamna C.E. este vindecată de „clostridium dificile” și mai ceream ca acea dovadă să fie semnată de un medic al Centrului, ca să am certitudinea că Centrul își asumă afirmația că doamna C.E este sănătoasă. Cu mare grijă mi se explică faptul că ei nu au cum să certifice acel lucru deoarece nu există nicăieri o dovadă scrisă că doamna C.E ar fi avut clostridium dificile, că asta era doar o supoziție a lor internă și că au depus eforturi ca să o trateze preventiv pe pacienta C.E de acea bacterie, că existau oarece semnale că ar putea avea bacteria. Culmea culmilor, am aflat din discuție că de fapt nu era certitudinea existenței acestei bacterii nosocomiale la pacienți, pentru că atunci când aceștia erau diareici în saloanele comune, nu exista NIMENI care să vrea să ia o probă de fecale de pe pempersi sau lenjerie ca să o introducă într-un recipient sigilat care ar fi trebuit să existe obligatoriu în dotarea Centrului și care să fi fost trimis oficial la un laborator care să certifice sau să infirme existența bacteriei! Bani în plus, sau dorința de a nu se ști că acolo există bacteria? Ar fi putut fi trimis chiar la Laboratorul spitalului Parhon, că de fapt tot acolo erau expediați pacienții suspecți, dar pur și simplu se evita să se producă urme și vâlvă asupra acestor cazuri de infecții nosocomiale care au făcut multe victime printre pacienți, mai ales prin modul criminal cum erau gestionate de menajera Dana Toma. În calitatea ei oficială, toate transporturile „la comun” a acestor pacienți infectați împreună cu cei negativi au declanșat extinderea acestei epidemii interne. Dar aceste prostii făcute cu bună știință duceau la infectarea și compromiterea întregului parc de autospeciale BGS, fără a preocupa nicio clipă pe atotputernica menajeră. Cu asta lupta în linia întâi Titi, de afară, care avea conflicte puternice cu oamenii de la Fresenius, dar și cu șefii săi din București care pe de o parte îi dădeau dreptate, că înțelegeau că pot fi scoși „acarul Păun” la o anchetă – iar Fresenius va arunca exclusiv vina asupra lor – și pe de altă parte, cedau sub presiunile făcute la nivel local și central al mai marilor firmei multinaționale, că li se va rezilia contractul. Deci goana după bani era cea care făcea și dicta legea, indiferent de risc!

De atunci înainte, de când mă pronunțasem clar și explicit că voi fi martorul șoferului Tibinciu la nevoie, am intrat și eu în linia întâi a acestui front, pentru că deja eram în pericol mortal să fiu atins de gloanțele numite „clostridium dificile”.

Deci ce dorea onor „comisia” de la mine? În primul rând să renunț la pretenția de a mi se arăta un document doveditor semnat și parafat de medici din Centru că doamna C.E este vindecată complet de „clostridium”. Imediat am replicat că sunt total de acord, ba chiar le-am spus că sunt un om rezonabil și trecut prin multe în această viață și înțeleg că le cer un lucru aproape imposibil de îndeplinit, doar prin simplu fapt că sunt un om care știe cum funcționează mecanismele Sistemului și știu că toate minciunile se ascund în spatele unor acte întocmite în fals, care sunt concepute și recunoscute de jos până sus, la vârful ministerului. Deci mi-am arătat pe loc disponibilitatea ca să nu le  mai cer nimic, cu condiția ca și ei să renunțe imediat la a mă mai șicana cu acel ordin aberant de a mă lăsa împins obligatoriu de infirmier pe toată incinta clădirii. Era un fel de schimb „barter”, în care doi preopinenți convin verbal – dar bazat pe cuvânt de onoare – să cedeze fiecare câte ceva pentru ca totul să se desfășoare pe cale amiabilă. Ba chiar le-am propus ca eu să fac atunci, pe loc, o declarație scrisă pe propria răspundere prin care precizam că orice căzătură de pe căruț în situația când aceasta va fi, să fie considerată că îmi aparține exclusiv ca vină, pentru că a fost hotărârea mea, nesilit de nimeni, să-mi asum această deplasare pe raza Centrului, neînsoțit. Domnișoara doctor a fost imediat de acord cu dorința vădită de a mă ajuta să-mi recapăt libertatea, însă s-a lovit de opoziția vehementă a menajerei Profesorului Adrian Covic, care dorea să-și exercite ea puterea totală bătând din picior ca să se impună. Oarecum, domnul Psiholog și domnișoara secretară au acceptat ideea cu declarația mea pe proprie răspundere, așa că mi s-a dat o coală de hârtie și un pix cu care am scris – „în blind”, că nu aveam ochelarii de vedere la mine –  acea declarație.

Fac aici și acum două precizări. În timpul discuției mele cu „juriul” de judecători populari, domnul Psiholog – cu vorbe mieroase și pline de politețe m-a îndemnat ca orice problemă aș avea să vin cu toată încrederea către domnia sa, iar eu, plin de obrăznicie și nesimțirea care mă caracterizează după cum ați constatat deja, i-am spus direct că eu nu am încredere în dumnealui, pentru motive știute de mine pe care nu doresc să le dezvolt de față cu cei prezenți. Ce să-i fi spus, că toate problemele mele îl au pe el „printre alții ”ca izvor de bârfe și vorbe otrăvite în urechile menajerelor care i le toarnă Profului? Nu era cazul, că el oricum se jura în fața Marii Adunări Naționale că nu este așa!

În schimb, din discuție, am aflat un lucru care m-a uimit pur și simplu și anume că domnișoara doctor R.M nu avea nicio funcție decât acea de simplu medic al Centrului – mă rog, cu gradele domniei sale care îi atesta profesionalismul dobândit – dar că nu avea nicio putere de decizie! Prin urmare era obligată să execute fără crâcnire tot ce dictau menajerele Profesorului, iar acestea erau licențiate pe domenii diferite decât medicina. Ca și „matmoazela” CEO Ioana Țoncu de la București, de altfel, absolventă ca bază a studiilor de ASE, după care zeii globalismului au dotat-o cu alte trei masterate pe domeniul sănătății.

Prin urmare, totul era la mâna Profesorului, care era divinizat precum Zeus în Olimp de celelalte zeițe și eroi care fac deliciul „Legendelor Olimpului” scrise pentru români de Alexandru Mitru.

Tot ce am relatat se petrecea într-o zi de vineri… Intru la dializă cu o întârziere de o jumătate de oră și speram în prostia mea că am ieșit învingător în această dispută, pentru că îmi obținusem LIBERTATEA, chiar dacă acceptasem să trec cu vederea neregulile criminale cu amestecarea voită a pacienților infectați cu „clostridium dificile”.

Sâmbătă dimineața, când deschid Inboxul poștei electronice  așa cum fac zi de zi de ani buni, găsesc un mesaj transmis de la firma mamă Fresenius București. Mesajul mă trimitea la un atașament, dar era semnat de doamna C.P – managerul cu îngrijirea pacienților.

Prin urmare, ce obținusem cu o zi înainte, îmi era imediat anulat de „conducerea” multinaționalei. Sunt sigur astăzi că după încheierea discuției avute cu mine menajera Dana Toma i-a relatat Profesorului prostia făcută de doctorița R.M de a fi de acord să semnez o declarație pe proprie răspundere prin care îmi asum să circul neînsoțit, ceea ce le-a anulat lor întră-o clipă toată strategia de a mă pune cu botul pe labe ca să mă domine și să nu am curajul să fiu martorul lui Tibincu la un proces. Efectiv asta l-a înfuriat pe Profesor, nu știu dacă a certat-o sau nu pe domnișoara doctor, dar este cert că o discuție telefonică cu Bucureștiul, cu CEO Ioana Țoncu, a produs acea hârtie transmisă imediat mie pe e-mail, care anula pe loc rezultatele obținute de ambele părți cu o zi înainte. Acum se putea invoca de Dana Toma că ei au vrut, dar forul tutelar a hotărât altfel și prin urmare vor executa ordinele primite.

Înțelegând pe loc ce va urma, luni dimineața la dializă am cerut să vorbesc din nou cu conducerea Centrului. S-a rezolvat, mai puțin cu prezența domnului Psiholog. Acolo, Dana Toma, radiind de trufie și de răutate facială, mi-a spus că ei nu pot trece peste hotărârea Bucureștiului, prin urmare cade convenția noastră de sâmbătă, așa că va trebui să mă supun acelei hotărâri. Am reacționat pe loc cu multă furie și am spus că în semn de protest refuz să intru la dializă și prin urmare voi pleca imediat cu forțe proprii acasă. Au început o muncă de convingere vădit speriați și enervați de tupeul meu, dar nu au avut ce să îmi facă. Am chemat prin telefon un taxi care m-a luat de la Centru – lăsându-le căruțul pe care șezusem  în curte, la intrare – și am mers acasă unde soția m-a așteptat în parcarea blocului cu căruțul meu, cu care am intrat în casă. Plin de nervi și de indignare, am conceput o scrisoare către București prin care am relatat întâmplarea, anunțând că în situația când se menține această hotărâre de a mi se interzice dreptul elementar la deplasare, voi declanșa un Protest menit să atragă atenția tuturor pacienților și personalului Centrului asupra abuzului care s-a făcut asupra mea. Ca să fie și mai hotărât și mai dur acest protest – care avea scopul principal să le arate determinarea mea –  am anunțat hotărârea ce o luasem ca să renunț din proprie inițiativă la o ședință de dializă pe săptămână pe termen nelimitat, până ce vor ridica „pedeapsa” pe care au instituit-o abuziv.  Urmăream să le arăt – deși eram conștient că îmi agravez puternic starea de sănătate – că pentru mine LIBERTATEA  este ceva mai scump și mai sfânt decât viața, care dacă nu o pot trăi așa cum m-a lăsat Dumnezeu și mama care m-a născut, nu mai are rost.

A urmat o perioadă de trei luni încheiate cât a durat acea scurtare a ședințelor săptămânale, dar gestul meu a fost intenționat ignorat de la medicii care veneau la vizită și personalul care opera aparatura de dializă și până la conducerea colectivă a firmei Fresenius Medical-Care București. Se dăduse ordin „pe unitate”, de „duamna menajeră” – cu girul Profesorului să fiu tratat cu ostilitate și să fiu ignorat total – în semn de putere a lor care nu cedează „presiunilor” unui  pacient oarecare care nu vrea să meargă pe calea dictată de ei. Asta m-a durut cel mai tare, faptul că m-au dezamăgit total medicii tineri care au intrat în acest „joc al morții” cu deplină cunoștință de cauză, care s-au integrat în acest sistem mafiot și ticăloșit urmând precum cățeii, ciobanul proprietar de turmă. Au uitat de Jurământul lui Hypocrate pe care l-au abandonat încă înainte de terminarea facultății, știind din primii ani că acel Jurământ a devenit o formalitate care are doar menirea să țină vie o tradiție și nicidecum o cutumă la care se supun necondiționat. Trăim astăzi zile în care un lider de Școală de medicină impune discipolilor o supușenie oarbă, ca să fie conștienți că ei se află întotdeauna la mâna Lui și sunt într-o armată în care gradele și funcțiile sunt ascunse sub halate.

Deși într-un fel îmi dădeau dreptate când le argumentam că ceea ce se face asupra mea este un abuz, iar când eram întrebat stereotip „cum mă simt?” le răspundeam că rău, că nu am cum să mă simt bine când sunt abuzat, se enervau instantaneu că sunt puși într-o situație ridicolă pe care nu au cum să o evite și automat se revoltau că nu doresc să discute cu mine acest aspect, că sunt întrebat despre starea sănătății mele, de parcă starea sănătății nu are legătură cu starea psihică. Se simțeau tot ei ofensați și șicanați de mine pentru că își dădeau seama că sunt într-o postură ridicolă, însă Frica și apartenența la Sistem, le anula orice atitudine firească de a-mi da dreptate și de a-i cere Profesorului să nu transforme Centrul de Dializă într-un Centru de detenție în care se comit abuzuri care contrazic principiul medicinii. Părinții acestor medici de astăzi – inclusiv cei ai Profesorului – nu ar fi acceptat niciodată în viața lor să calce în picioare onoarea profesiei de medic pentru a pedepsi un pacient. Dar erau alte vremuri, hulite astăzi, în care Securitatea era infinit mai neputincioasă decât jegurile globaliste care au infiltrat toată societatea. Aceasta este generația nouă de medici care în majoritatea cazurilor sunt excelent de bine pregătiți profesional, dar sunt educați din facultate că aparțin unui Sistem pe care trebuie să-l servească necondiționat, că doar casta îi poate apăra într-o situație dificilă. Se poziționează automat împotriva oricărui pacient care îndrăznește să atace Sistemul – deci pe ei toți „la grămadă” – uitând complet că prima lor menire este să apere și să servească Omul, că pentru asta au ales medicina și nu Economia sau Ingineria.

Prin urmare, de atunci înainte, am intrat într-o nouă fază a luptei pentru libertate, care mă va obliga practic să ies și eu la atac așa cum poate face un om educat și bun cunoscător al tehnicii calculatorului, dar care nu dorește să cheltuiască nici un singur ban pentru a dovedi că are dreptate și că până la urmă Dreptatea învinge. Iată însă o mostră despre cum acționează minunata „Comisie” care are orice componență vrea mușchiul ei „dă pork” și limbajul de care ar fi mândri foștii profesori de la Școala de partid care a lăsat în urmă astfel de produse.

Cu alte cuvinte, eram avertizat și amenințat că de aici înainte, chiar se va urmări intenționat să fiu lăsat să aștept intervenția după dializă a infirmierilor instruiți să-și vadă probabil de alte treburi pentru ca eu să fiu lăsat intenționat să aștept! Dacă până atunci când eram decuplat de la aparat mi se făcea staza și eu mă urcam pe căruțul adus chiar și de o doamnă infirmieră în salon, pliat, iar eu îl desfăceam singur și mă transferam plecând către lift, ei acum urmăreau să nu mai pot face asta, ba chiar intenționat să fiu ținut inutil la pat ca să-mi producă nervi. E clar, nu? Iar eu tocmai din acest motiv lupt pentru libertatea mea de mișcare, pentru ca să nu depind de nimeni, pentru că infirmierii insuficient repartizați ca număr au prea multe treburi de rezolvat în unitatea de timp de maximum o jumătate de oră între schimbul de ture și pot invoca urgența altor treburi. Mizerie totală, mizerie morală și comportament de jeguri care numai conducători de clinică medicală nu pot fi!

(va urma)

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

9. DECLARAȚIA DE RĂZBOI

Tot ce ați citit până acum s-a derulat în perioada de când ne-am mutat în noul sediu din Tătărași, adică mai exact, între 2019 și până în vara/toamna 2022. Dar acestea urmau să fie doar „debutul”, primele semne ale planului urzit împotriva mea care urmăreau „să mă pedepsească” pentru tupeul și îndrăzneala pe care am avut-o eu, un biet pacient care mai este și infirm de un picior, să spun lucrurilor pe nume atât de direct – și mai ales șefilor multinaționalei de la București.

Nu am de unde să știu dacă cei din conducerea de la Iași al Centrului au fost vreodată sancționați cu o sumă de bani oricât de mică din salariul decent pe care îl câștigă, dar 90% sunt convins că nu li s-au luat nici 2 lei, dar poate că apostrofările sau admonestările verbale primite chiar de „Il Profesore” de la nemaipomenita „duamnă” CEO Ioana Țoncu care a urcat pe înaltele trepte ale funcției în mod fulgerător, odată cu dobândirea unei vaste maculaturi care îi recunosc în lumea globalistă „meritele” – tot s-a întâmplat. Probabil că Profesorul a fost luat la mișto în boardul de conducere al firmei din care face parte, iar asta i-o fi atras atenția Profului asupra unui pacient cu așa un tupeu care comunică direct cu Bucureștiul peste menajerele sale de casă. Nu am de unde să cunosc asta, doar presupun după reacțiile și cele ce le-am trăit pe pielea mea.

Vreau să înțelegeți că unele evenimente pe care le voi povesti în continuare se petreceau de fapt concomitent, adică le trăiam eu în dializă, iar Titi în exterior, pe mașina BGS.

Parodia națională cu pLandemia s-a desfășurat într-o cavalcadă de scene „cu caii lor și actorii noștri”, adică circ total în ton cu atmosfera de afară, cu restricțiile la nivel național sau zonal, în care Fresenius s-a străduit din răsputeri să fie un adevărat exemplu de corectitudine în îndeplinirea ordinelor de linie venite pe toate căile și cu toate mijloacele. Nu insist, ați trăit cu toții, iar acum doriți să le dați uitării, ca și mine, că nu vreți să vă mai amintiți de acele vremuri.

Chiar de la debut, de când funcționam în Centrul din Copou, pornise campania de vaxinare. Pentru noi, pacienții, era dictată ca un fel de obligativitate, ca și pentru personalul medical. Nu se spunea explicit că ni se condiționează dializa de vaxinare, însă evenimentele din jurul nostru cu exemple concrete din rândul pacienților care „cădeau” unul după altul „contaminați cu Covid”, erau cât se poate de reale și de sumbre. Eu unul eram disperat, deși nu o arătam, deoarece pacienții cu Covid în coadă erau extrași și duși ca oile însemnate la Spitalul de Boli infecțioase  care avea în frunte un nou director frate cu dr. Mengele și anume dr. Laurențiu Roșu. Ăsta apărea mereu la televiziunile meinstream naționale și mitralia cu texte pe care Arafat cu româna lui semi-ungurească, învățată cu unguroaicele din Tg. Mureș în studenție, era perceput nasol de populime. Dr. Roșu de la Iași era pe post de Bau-bau care sperie adulții. Pe mine nu mă speria absolut deloc, pentru că eram cu trup și suflet în tabăra antivaxiniștilor, însă mă temeam cunoscând în realitate ce fel de Lazaret este acest spital. Aveam o prietenă de familie medic șef pe acolo și avusesem ocazia să ajung cu o problemă la ea, văzând pe dinăuntru „dotările” de pe timpul Reginei Maria. Lazaret este un  cuvânt absolut corect, cu pavilioane separate, cu chei la toate ușile, ceva similar cu „Institutul” fiului lui Burlea, pe când era director la Socola. Transpăreau vești deja în oraș despre comparația cu lagărele morții din timpul părintelui globalismului de astăzi – Adolf Hitler – și aflasem că bolnavii de Covid erau încuiați în saloane și că intrau la ei cei din personalul de serviciu o singură dată pe zi, costumați în marțieni cu  mască și vizieră, cu combinezoane cu glugă și mănuși până la cot, că dacă ar fi fost mama sau sora nu puteai să le recunoști și să le deosebești… Ți se aducea o dată pe zi o strachină cu niște „ceva” de mâncare, fără un gust clar sau miros, că tot se spunea că bolnavii de Covid nu au gust și miros. Practic ți se  împingea mai mult blidul, cu pseudomâncarea și erai tratat de personal ca și cum aveai lepră și lor le era frică să nu îi molipsești. Ulterior au venit în Centru pacienți care scăpaseră miraculos din „ghearele morții” după 3-5 săptămâni de spitalizare și ne povesteau nouă, ăstora, „vaxinații”, ce chinuri cumplite au îndurat acolo și spuneau că ar face orice ca să nu mai ajungă niciodată să trăiască ce au trăit. Pe mine asta mă înspăimânta cumplit, pentru că mă gândeam cu groază ce m-aș face eu imobilizat și dependent de un căruț, dacă fusese nevoie ca să investesc din banii proprii la Parhon să pot ajunge să merg la WC, iar la „Infecțioase” nu existau nici măcar lifturi în Pavilioanele cu un singur etaj. Aparținătorii nu erau lăsați să intre nici măcar în curtea spitalului ca să îți poate aduce ceva de acasă, ci eventual ți se permitea un pachet în salon cu multe peripeții și șpăgi către diferiți profitori care ar fi putut să ajungă la tine. Asta și nimic altceva m-a făcut să accept vaxinul și cele două rapeluri, intrând fără vrerea mea în turma de oi care a fost supusă de sistemul ticălos criminal care va fi într-o bună zi pedepsit de Dumnezeu dacă nu de un Tribunal uman, că Diavolul oricum nu va învinge niciodată Binele.

Deci – fiind „vaxinat” regulamentar – m-am fofilat în turma de oi proaste și docile și am scăpat de a fi pus pe „lista neagră” a covidiților. Nu am avut niciodată nici cel mai mic semn că aș fi fost infectat, în ciuda altora care deși făcuseră vaxinul, erau găsiți pozitivi și se făceau „izolări” de hoha în saloane „separate” în „ture întârziate”, în fel de fel de găselnițe care aveau în final un singur rol și scop: acela să fie Fresnius în fruntea aplicării „ca la carte” a măsurilor dictate de guvernul mondial globalist și în plus, să introducă între pacienți o stare de teroare care să-i transforme în turma docilă pe care o pot mâna unde este nevoie, doar de câinii ciobănești.

Ok, fiind parte integrată a acestui sistem, nu am avut de ales, deși mulți alți pacienți au rezistat tuturor șicanelor și au refuzat vaxinul, dar au fost automat pe listele negre întocmite cu mult zel și introduși în spitale, inclusiv Parhonul, care s-a mulat iute pe situație și a răspuns prompt la cerințele lagărului național. Nu îi voi uita niciodată pe medicii de la nivelurile de conducere a sănătății de la Iași din acele zile, care alături de dr. Vasile Cepoi – directorul DSP Iași, cumătrul Profesorului – precum și alții din instituțiile care erau pârghii ale sistemului și care continuă și acum să servească acest sistem, au făcut mult rău populației. Binele nu se pune, că pentru „bine” trăiesc ei și încasează salarii decente, plus că au ales o profesie în care se află continuu în slujba semenilor. De asta noi îi judecăm numai după RĂUL făcut, pentru că binele este ținta pe care ei trebuie să o aibă.

Concomitent cu parodia pLandemia în care Fresenius s-a întrecut în cheltuirea unor sume mari pentru costume și decoruri, în Centrul de dializă s-a declanșat o adevărată epidemie de clostridium dificile. Nu știu cum s-au contaminat primii pacienți și mai ales unde, dar este cert că de la o zi la alta oamenii se molipseau. Încă de pe vremea când eram în Centrul Copou, Titi îi avea pe mașina lui și vedea că se plâng și alți colegi că trebuie să spele canapelele mașinii de fecale diareice. În plus față de alți colegi cărora nu le păsa că unii dispar subit din echipaj și aflau că au murit, Titi era pur și simplu foarte afectat emoțional că oamenii îi mureau cu zile pentru că se contaminau din neglijență. De atunci a început Titi să cerceteze fenomenul și să facă legături, dar să și protesteze pe măsură ce aflase despre existența unui Ordin de ministru și despre niște Normative care legiferează transportul izolat al acestor pacienți infectați. Mie îmi povestea despre toate acestea și dezbăteam intens problema, văzând din interior ce se petrece. Doi parteneri care investighează ceva lucrează prin metoda dialogului divergent, adică prin discuții contradictorii prin care unul expune o situație, iar celălalt îl combate cu argumente care au menirea să ajungă la adevăr când unul nu mai are alte argumente ca să-și susțină teoria, sau să-l poată combate pe celălalt. Amândoi eram școliți cu asta și formasem un fel de cuplu de pe vremea când scriam la „FAPTA”, iar Titi era jurnalist de investigații. Puteam merge pe calea aflării adevărului a ceea ce se petrece. Dezbăteam în aproape cazurile pe care aflam, iar Titi aduna probe care să-l absolve de orice vină în situația când s-ar declanșa la un moment dat o anchetă care l-ar fi putut incrimina pe el că a contribuit cu bună știință la extinderea epidemiei de infecție cu clostridium dificile din care mor oameni nevinovați.

La un moment dat, Spitalul de Boli infecțioase a fost destinat în exclusivitate Covidului, așa că a fost închis în mod criminal pentru infecții nosocomiale gen clostridium dificile….

Asta a venit „mănușă” echipei din conducerea Fresenius – care prin Profesor, era comună și cu cea a spitalului Parhon – preluând tacit pacienții infestați cu clostridium dificile și internându-i la Parhon, unde era și este fieful dializaților. Acolo erau izolați în funcție de numărul lor, în rezerve sau saloane, însă și asta se făcea după posibilități, că bacteria asta ucigătoare se impregnează și în pereți, în ciuda măsurilor de dezinfecție cu clor, că doar clorul poate ucide bacteria. Niciodată nimeni nu va afla câți pacienți s-au rulat prin Spitalul Parhon, Fresenius  (ambele Centre – Tătărași și Păcurari) și firma BGS, care transporta pe toți acești pacienți, deși Normele le interziceau categoric să facă asta, pentru că autospecialele BGS nu erau construite pentru ca să poată fi dezinfectate! În cel mai rău caz, pacienții infestați cu clostridium dificile trebuiau să fie transportați obligatoriu apelând la serviciul de Salvare județean, mai precis al Spitalului de boli infecțioase, care are mașină plastificată total la interior și care rezistă operațiunii de clorinare, singura ce poate dezinfecta și omorî bacteria ucigașă. Ei bine, nimeni din conducerea Centrului nici nu se gândea la asta, deoarece Salvarea trebuia plătită cu bani separat, mult mai mulți decât erau plătite serviciile firmei BGS cu care exista contract încheiat, iar firma BGS este plătită lunar tot de Casa de Asigurări de sănătate, deci fără a se diminua profitul nejustificat în multe situații al multinaționalei.

Există un act emis de firma mamă de la București în care doamna menajeră Daniela Toma este desemnată responsabil cu organizarea transportului pacienților pentru Centrul Fresenius. Asta înseamnă nu numai în realitate, faptic, dar pe linie ierarhic-administrativă, adică Daniela Toma este direct răspunzătoare asupra hotărârilor aberante și criminale care au făcut ca mașinile BGS să fie contaminate total cu clostridium dificile – în ciuda interdicțiilor.

Titi cu asta se lupta și țipa în curte ca să fie auzit de slugile fidele „conducerii” menajere a Centrului: să nu i se dea pe mașină pacienți contaminați cu clostridium care îi vor infecta și pe aceia care nu sunt încă atinși de bacterie.

Eu luam la cunoștință cu groază de tot ce îmi spunea Titi cu dovezi concrete și irefutabile, pentru că așa cum v-am povestit mai de mult, avusesem în colecția mea personală – luată de la Sf. Spiridon – și clostridium dificile și doar Dumnezeu Drăguțul a făcut să mă smulgă din ghearele morții. De fapt mă durea în curtea cu parcare, de Covid, că știam că este doar titlul filmului, dar aveam inima cât un purice când mă gândeam la Clostridium.

Într-o zi de vară, prin iunie-iulie 2022, în curtea lui Fresenius – când eram încă pe locul din față în mașina lui Titi, cu geamurile toate deschise de căldură și ușa deschisă – asistam la un scandal monstru în care Titi țipa de să-i plesnească venele jugulare, cu oponenți nevăzuți, în care le spunea că le face plângere penală la Parchet pentru aceste grave neglijențe în serviciu produse cu bună știință și că va acuza conducerea Centrului (făcea aluzie la Dana Toma), că acționează în grup de crimă organizată pentru că lui i se dau pacienți contaminați cu clostridium pe mașină și există pericolul să fie contaminați și alții nevinovați. Eu eram unul dintre aceia, care am fost martor ocular la scandal, dar și singurul care putea avea curajul să îi ia apărarea lui Titi. Cu portiera larg deschisă, într-o secundă de pauză când Titi își umplea plămânii cu aer proaspăt și își odihnea corzile vocale pentru a începe o nouă tiradă, am spus tare și apăsat: „bă Titi, dacă vei avea nevoie vreodată de vreun martor care să susțină tot ce ai spus tu până acum, să mă pui pe mine martor!”

La câțiva metri mai încolo, la „cercul fumătorilor”, erau la a n-a „țigară sudată” secretara Centrului, mama ei și domnul Psiholog, plus toți colegii lui Titi de la BGS. Aceștia erau împărțiți în două tabere. Unii conștienți că ce spune Titi este corect și adevărat, pentru că până la urmă era în joc și sănătatea lor și a familiilor lor, iar alții, proști și indolenți, miștocari și superficiali, îl luau în derâdere pe Titi, care se dădea de ceasul morții să se intre în legalitate, ăstora, ultima categorie,  fiindu-le indiferent de ce se întâmplă cu pacienții și cu ei înșiși – așa cum a ajuns în ultimii ani majoritatea populației din România…

Titi se adresa cu dedicație precisă menajerei Dana Toma, care nu era de față, însă îi vorbea știind că cele trei persoane care fumau acolo sunt colege de birou în Olimp cu Dana Toma și acesteia i se va relata cuvânt cu cuvânt ce s-a spus. De fapt acesta era rolul „cercului fumătorilor” în pauza dintre dialize. Așa  a fost în acea „zi de vară până-n seară”…

Ulterior aveam însă să constat că acela a fost de fapt momentul hotărâtor în care Sistemul mafiot de crimă organizată a pus ochii direct asupra mea și după care s-a hotărât la nivelul Profesorului, deocamdată, să fiu pedepsit. Când spun „grup de crimă organizată” trebuie să înțelegeți sensul pur juridic al termenului, nu să vă imaginați niște bande de criminali care umblă liberi pe străzi având cuțite și pistoale la cingătoare cu care le iau gâtul oamenilor pe care îi întâlnesc în drum!

Este opera exclusivă a menajerei Dana Toma și a „duamnei Doina”, cu sprijinul corului sclavilor ,care dă replicile între arii.

Orgoliul lor idiot, trufia ei fără margini și siguranța funcției de pe care crede că nu poate fi clintită – având sprijinul necondiționat al Profesorului din motive pe care nu le dezvolt aici – a făcut-o pe această absolventă de ISE care ocupa funcția de „general manager” la o unitate pur medicală în care ea avea puterea să taie și să spânzure, exercitând-o și asupra personalului medical din subordine, medici, asistenți, infirmieri, dar și asupra pacienților dializați, care în mintea ei bolnavă de trufie sunt o materie primă de pe urma căreia firma unde ea are o funcție dătătoare de putere câștigă foarte mulți bani, iar ea este pusă pe acea funcție „să facă totul, tovarăși”, ca lucrurile să decurgă în liniște și în pace, iar șefii, de la Profesor în sus, să nu fie deranjați.

Aceste fapte cu cearta lui Titi și reacția mea în sprijinul său, au avut loc cu câteva zile înainte ca infirmierul R. să-mi spună că are ordin să nu mă mai lase să circul neînsoțit în Centru decât împins peste tot de infirmieri.

Au știut unde și cum să mă lovească, adică au invocat un Regulament de ordine interioară-cadru, valabil în toate centrele Fresenius din România și care este adaptat după Instrucțiuni și Ordine de ministru valabile în toate unitățile spitalicești din țară și care stipulează generalități menite chipurile să protejeze pacienții din toate unitățile medicale, care prevăd pe hârtie niște drepturi generale  care i-ar proteja de unele abuzuri, dar și niște „îndatoriri” ale pacienților care le permit celor din Sistem să aibă putere discreționară asupra lor, sau să scape de orice neplăcere în cazul că un pacient ar fi nemulțumit de cum este tratat. Vorbe goale, cu care v-ați întâlnit cu toții dacă ați fost măcar o zi internați într-un spital. Bla, bla, bla…

La început, la insistența mea, un infirmier îmi spune că ar fi fost cu câteva zile în urmă o situație când s-ar fi blocat liftul cu o persoană care a trebuit să aștepte intervenția ca să repare liftul și să fie extrasă. Ei, bine, doamna menajeră a găsit iute posibilitatea de a invoca acest  incident și să facă o ședință cu infirmierii pentru a le da ordin ca din acea clipă „NIMENI” să nu mai circule neînsoțit în Centru fără un infirmier, iar asta se referea la mine în mod special… Cică ce aș fi putut face eu dacă mi s-ar fi întâmplat mie un așa eveniment?! Extraordinar! Fiind pe scaun, îmi foloseam liniștit telefonul și ascultam muzică preferată pe Youtube, sau îi trimiteam mesaje iubitei mele.

Ion Creangă a fost genial cu drobul lui de sare urcat pe sobă. O întreb pe o infirmieră ce ar face ea dacă ar fi cu mine în lift și deodată se oprește liftul între etaje, se stinge lumina și nu se știe cât va dura… Femeia îmi răspunde că ar muri de frică, că ea se teme și are claustrofobie. I-am spus să fie liniștită că eu nu mă tem, că mi s-a întâmplat asta de două ori în viață, la un bloc cu zece etaje unde am locuit și acolo am așteptat aproape două ore după ce am înțeles că fusesem auzit că sunt blocat în lift. I-am spus doamnei că de murit cu mine nu va muri, că îi fac respirație gură la gură și o readuc la viață…

Încă un aspect… într-un caz  ca acesta, când ești blocat într-o incintă mică, este bine să fie cât mai puțini oameni, ca să nu se împartă aerul la mai mulți, iar motivația care mi s-a dat ca să explice abuzul în serviciu făcut asupra mea a fost cât se poate de puerilă, în funcție de mintea puțină care guvernează creierul menajerei și a degetelor sale care formează pumnul. „Numai așa aș fi eu protejat! Dar dacă mi se face rău și cad de pe scaun? Cine răspunde dacă nu ei, iar ei nu doresc nicicum să mi se întâmple un rău!” E la mintea găinilor cu gripă aviară că un om de talia mea nu are nicio posibilitate să cadă dintr-un scaun pentru invalizi, chiar dacă leșină, că atunci poate doar să-i cadă barba în piept și să se încline pe o parte. Cu alte cuvinte, nu eram lăsat să trec strada când semaforul era pe culoarea verde, că cineva care are putere pe moment prin funcție asupra mea se teme că deși trec pe culoarea verde a semaforului, pe zebră, un nebun care nu respectă culoarea roșie a semaforului vine și mă calcă cu mașina! Păi sigur că nu ar mai trece nimeni nicio stradă din lume cu această optică! Pur și simplu mi-au îngrădit un drept elementar garantat de Constituție și acceptat de toată societatea, pentru că așa a găsit de cuviință „onor” conducerea Centrului nr.1 Fresenius Iași aflată sub comanda nefastă a unui grup de crimă organizată patronată de Profesor și susținută de la București de CEO Ioana Țoncu cu boardul firmei multinaționale, din care face parte și Profesorul.

Văzând ce mi se întâmplă și înțelegând pe loc că această lovitură o am tocmai ca să mi se arate puterea lor și să fiu atent cu intenția mea de a lua apărarea lui Titi în situația că acesta s-ar ține de cuvânt cu amenințările pe care le făcuse, am scris un memoriu adresat intenționat „Comisiei pentru rezolvarea nemulțumirii pacienților” , pentru că știam că ei sunt izvorul de inteligență și de pedepsire a subsemnatului , a căror țintă devenisem în urma celor două bile negre avute, iar acum prin tupeul și neobrăzarea să-i sfidez cu afirmația că voi fi martorul lui Titi la nevoie. Iată o selecție a textului trimis „Comisiei”:

« Către,

– Centrul de Dializă „FRESENIUS” Iași „Comitetul de soluționare a reclamațiilor”

Bună ziua,(…)

Sunt foarte nemulțumit, ba chiar foarte indignat despre următorul aspect: deși firma Fresenius face eforturi majore pentru servicii de calitate pentru pacienții dializați, se petrec lucruri inadmisibile. Am fost protejați cu mari eforturi de Covid 19, iar acum suntem împinși parcă intenționat să contactăm bacteria clostridium dificilae.

Ieri, când a sosit Salvarea BGS la domiciliu să mă ia la dializă, șoferul Tibincu a răspuns la întrebarea mea despre doamna C, că nu i-a fost dată din spital, deoarece la analize a ieșit pozitivă la clostridium. Din acest motiv a venit numai cu doamna A.(…) Știu că sunt situații dese când devine letală. Din acest motiv protocoale și ordine ale M.S. prevăd acțiuni extrem de dure în legătură cu manipularea bolnavilor contaminați și transportul acestora. Fiind o boală foarte infecțioasă, de regulă se tratează la Spitalul de boli infecțioase, iar mașina salvării este dezinfectată temeinic după fiecare pacient.

Am ajuns la Dializă, am intrat în salon, iar o doamnă asistentă a întrebat de d-na C,  iar eu i-am răspuns că e cu mine pe mașină, dar că nu vine, fiind oprită la Spital Parhon, deoarece e pozitivă Clostridium. Peste doar 2-3 minute doamna C  este adusă de infirmier în salon pe căruț. La întrebarea asistentei cu ce a venit, ea a răspuns „cu salvarea de la spital”. Abia după amiază am aflat de la șoferul Tibincu faptul că doamna C a fost adusă cu altă mașină BGS…deoarece el a refuzat să se întoarcă după ea la Parhon, știind că este pozitivă.

Protocoalele prevăd expres că toți pacienții infectați cu clostridium și/sau Sarscov 2, sunt manipulați și transportați între spitale numai de către Salvarea națională!

Asistenta de salon a vorbit la telefon cu medicul de serviciu pe tură, i-a expus situația cu doamna C, iar indicația primită a fost să fie dusă la Salonul 6, unde va face dializă, izolată.

Când am ieșit de la dializă la orele 16, șoferul Tibincu mi-a spus că are ordin să o ia în mașină împreună cu noi și pe doamna C și să o ducă la Spital înapoi!

Aceasta mi se pare un act deosebit de grav, săvârșit cu bună știință împotriva noastră! Nu știu cine a dat acest ordin, cine a luat această Hotărâre, dar eu consider asta un fapt cu iz penal.

Nu poți ca Firmă privată pe domeniul medical să cheltuiești sume exorbitante de bani ca să protejezi pacienții în timpul pandemiei, iar acum, când există real UN FOCAR izbucnit (știu de 7 pacienți concomitent existenți acum), să dai un asemenea ordin criminal și să impui BGS-ului să amestece pacienții „sănătoși” cu aceia contaminați!(…)

Adică omul care are cu siguranță bacteria clostridium și face dializă la comun cu noi în salon, nu poate fi diagnosticat oficial „că nu are cine” să-i recolteze proba de fecale. E strigător la cer!

Închei prezenta cu rugămintea să clarificați IMEDIAT problema. Dacă mâine, 20 mai a.c. doamna C se mai află în mașina de transport fără a fi externată oficial din spital cu diagnosticul „vindecat”, eu refuz să mă urc în mașină și să vin la dializă, rezervându-mi dreptul să înștiințez Bucureștiul despre motivele hotărârii mele.

Cu stimă și considerație pentru întreg personalul medical,

Gabriel Mihăilă.

Iași, la 19.05 2022 »

Am observat atunci un fenomen la care cu experiența mea de viață mă așteptam și prin care avusesem ocazia să mai fi trecut, anume că eram „vopsit” și acuzat de „degetele mănușii” menajerelor că sunt un nebun, că sunt un reclamagiu care creează șicane inutile unor oameni deosebiți care se zbat să creeze la rândul lor condiții cât mai bune, aproape excelente pacienților Centrului Fresenius. Și șoferii de la BGS erau intoxicați de alți idioți care îi erau teoretic adversari lui Titi, că suntem un cuplu de nebuni care vor ceva, dar nu se știe ce vor, însă tot ce fac „ei” dăunează bunului mers al serviciului. „Fumoarul exterior” era locul propice unde se lansau petardele fumigene, iar eu mă distram în sinea mea când aflam ce vorbe și fapte mi se pun în cârcă, mai ales cu ce epitete… Este o metodă simplă și arhicunoscută când cineva „suspus” vrea să anihileze un subaltern sau o persoană mai mică în funcție, cu putere decizională mai mică: îl denigrezi, îi inventezi vorbe și fapte, sau prezinți adevărul denaturat în favoarea ta, ca el să devină inamic cu care tu ești nevoit să lupți. Așa credeau dânșii că ne vor pune cu botul pe labe și ne va piere cheful să ne opunem lor și a modului criminal de a ne trata pe noi, pacienții, în privința protecției la bacterii.

Am doar o întrebare de bun simț: cum, în ce fel ar putea un om în situația mea să se apere și să contraatace în acest scop o instituție care îi provoacă daune morale și îi periclitează viața? Cum ar fi crezut ei că m-aș putea opune la toate mizeriile iscate din nimic, eu, o persoană de 70 de ani, care are o experiență imensă de viață comparativ cu a lor și care nu acceptă sub nicio formă să se lase umilit și persecutat de niște persoane – care întâmplător sau nu – momentan reprezintă interesele și activitățile foarte onorabile ale unei firme multinaționale ce acționează în toată lumea cu mare eficiență și solicitudine, ca să salveze viața unor milioane de oameni? Cum altfel aș putea face dacă nu aș folosi poșta electronică cu care ajung lesne direct în cabinete și conducători de instituții la care portarul nu te-ar lăsa niciodată să intri? Să luăm doar pe plan local, la DSP sau CJAS, ca să nu mai vorbim de un minister. Folosesc doar metode actuale, pe care probabil că cei care mi-au devenit adversari fără să am nicio vină nu le stăpânesc la fel de bine ca și mine, ori care nu și-ar fi dorit să pot face asta…

Acum, a mai apărut și această Saga în serial, care pur și simplu le otrăvește viața, dar nu atât de mult cât au reușit ei să o otrăvească pe a mea…

(va urma)

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

8. LUPTA DE C(L)ASĂ

Bila neagră câștigată de moa în capitolul trecut, a fost doar începutul, debutul meu pe firmamentul luptei anticorupție cu un sistem pe care îl cunoșteam deja prea bine, mai ales în ultimul deceniu…

În sfârșit, se amenajează toaleta pentru persoanele  cu handicap locomotor aproximativ după indicațiile mele… Încep să o folosesc la intrarea la dializă, neînsoțit de nimeni, în ciuda fricii vădite ale unor infirmieri care la Centrul din Copou trebuiau să-mi dea și în jos pantalonii, sau să mi-i ridice în timp ce eu eram agățat de o bară fixată deasupra capului unui om aflat în poziție bipedă, care trebuie să se întindă serios ca să o atingă. Era un fel de „rec” precum ați văzut în sala de gimnastică unde România a performat cu Dan Grecu la inele. Atunci mă răsuceam pe piciorul rămas și mă așezam pe căruț. Știind ce muncă aveau cu mine în Copou, băieților le era pur și simplu frică să nu audă o bufnitură și să mă găsească grămadă pe jos, așa că priveau cu multă neîncredere performanța mea de a intra singur în „cabina de vot” și mai apoi să mă descurc până la ieșire pe căruț – fără să apelez la nimeni. De acolo mă îndreptam cu forța brațelor la lift, făceam comanda să coboare la parter și după ce intram, apăsam la  etajul dorit și apăream ca o stea de cinema precum cei de la emisiunea „Te cunosc de undeva” difuzată sâmbăta seară la Antena 1. În aplauzele „spectatorilor”, ieșeam din lift cu spatele, uitându-mă în oglinda montată pe peretele liftului opus ușii și descindeam în holul de așteptare de pe etaj, unde pacienții valizi ajungeau oricum primii și stăteau la bârfă pe scaune așteptând să fim invitați în saloane. Numai eu eram capabil de asemenea performanță, că ceilalți pacienți cu dizabilități – mai ales proveniți din mediul rural, fără căruț la domiciliu – nu știau cum să manevreze singuri vehiculul, așa că depindeau de timpul și bunăvoința infirmierilor ca să fie cântăriți pe cântarul platformă de la parter și apoi să fie aduși cu liftul la etajul unde erau repartizați să facă dializa.

Când se dădea startul la cursa spre saloane, cei bipezi se repezeau să fie primii la pat, iar noi, „ologii”, eram lăsați la mâna celor maxim doi infirmieri supra-ocupați cu operațiunile de deconectare și refacerea așternuturilor proaspete pentru tura noastră, sub amenințarea cronometrului. Când asistentele de salon dădeau aprobarea să intrăm, eu eram singurul care porneam neajutat la patul meu. De fapt chiar îndemnam infirmierii de tură să nu piardă timp cu mine, că mă descurc singur.  Îmi venea să strig de bucurie că eu am ajuns aici la performanța să le ușurez lor munca și timpul foarte prețios de a mai avea grija mea. După ce mă transbordam singur pe pat, îmi trebuia ajutor doar pentru descălțarea pantofului, care se făcea când venea infirmierul să extragă căruțul din salon. Atât și nimic mai mult! La plecare, operațiunea se desfășura invers, îmi trebuia să aducă lângă patul meu căruțul pliat pe care eu îl desfăceam, îi puneam frânele la roți și mă transbordam iarăși pe căruț până la mașina din curte. Eram foarte mândru de performanțele mele și bucuros că nu sunt o povară pentru infirmierii care puteau economisi chiar 5 minute fără să trebuiască să se ocupe de mine și puteau folosi acest timp rezolvând alte treburi din multitudinea pe care le aveau de făcut la schimbul de ture. Cu 2-3 excepții – care depind până la urmă de gradul de servilism al fiecărui om față de șefii pe  care se fac că-i divinizează – eu am fost și sunt deosebit de atent cu această categorie de personal, atât la spital, cât și la Centru – pentru că sunt unul care înțelege prea bine munca lor ingrată și plină de inconveniente, deși au un salariu de cele mai multe ori de mizerie, dar sunt însă cel mai mult acuzați că nu își fac treaba.

Prin urmare, am fost lăsat să umblu singur, „dezlegat” prin lume, aproximativ un an și jumătate după ce am ajuns la noul Centru.

Cam la o săptămână-două după ce puteam folosi singur toaleta de la parter, mă trezesc cu altă situație. Când intram în toaletă, o găseam plină de mizerie, atât pe pardoseala din gresie, cât și pe vasul de WC sau chiar pe faianța albă ca  laptele de vacă pasteurizat… Mă gândeam cu logica mea „imbatabilă” că așa ceva nu se putea întâmpla – știind că dintre toți invalizii, numai eu mă pot descurca singur și folosesc toaleta civilizat, ca la mine acasă – iar la celelalte persoane cu dizabilități care intrau însoțite de infirmier, acesta stătea lângă pacient până își termina necesitățile, după care, după caz, îl ajuta să se șteargă, să-și ridice lenjeria și mai apoi după ce îl punea pe căruț, trăgea apa la toaletă și ieșea. Infirmierii nu ar fi putut să lase toaleta murdară sub niciun chip, deoarece tot ei ar fi trebuit să o curețe. Așa că… asta m-a făcut să devin atent cât timp eram la parter, să văd cine intră în WC-ul special. Eu nu mai foloseam deja toaleta și asta mă enerva cumplit. Clădire nouă, bijuterie, dar lăsată de  un management defectuos și incompetent să se distrugă funcțional după câteva luni de folosință. Ușa de toaletă pentru handicapații locomotori era doar la 2 m de ghișeul de Informații, unde stătea domnișoara secretară și mama dumneaei care era și angajată a Centrului și pacient dializat. Este drept, în pauza dintre ture, erau prezente la o „țigară sudată” afară, la „hora fumătorilor”, împreună cu șoferii BGS și încă alți salariați „de servici” ai Fresenius. Ei bine, pe acea vreme făceau dializă și câțiva cetățeni de onoare ai comunei Ciurea sau Grajduri, de etnie brunetă, care veneau însoțiți cu toată familia lor numeroasă – de obicei cu taxiurile sau cu mașini personale din care descindeau ca să-l petreacă pe „tetea” la dializă. Magraoni înalți, spătoși și cu burtă, cu lanțuri luate din cușca câinelui, dar din aur de trompetă sau argint de clanță, intrau în buda pentru handicapați fără jenă, că acasă la ei nu foloseau toaleta din palate, ci pe aceea din fundul curții, probabil ca să nu consume apa care costă bani, ceea ce nu ar fi benefic în economia de piață…

După ce ieșea câte un magraon din ăsta, eu imediat mergeam și deschideam ușa, pe care imediat o închideam de priveliște și de miros, mai ales de la bălțile de urină.

Pe holul de la parter exista după cum am constatat o doamnă în dublu exemplar (aveam să aflu că ar fi gemene) care aveau funcția în organigramă de „îngrijitoare”, ceea ce  era mai puțin decât infirmier. Locul lor de muncă era exclusiv parterul și curtea exterioară clădirii. Stimatele doamne – care se roteau în ture știute numai de ele și de „duamna Doina” – aveam să aflu că au un grad de rudenie cu menajera de întreținere, așa că munca celor două se făcea de luni până vineri, cu sâmbăta liberă, exact ca și Primarul municipiului… Mai toată vremea când veneam la dializă le vedeam cu mănuși gumate pe mâinile groase cât ale mele și rezemate de muchia zidului care despărțea de hol toaleta pentru cei cu dizabilități. Era lipită aproape și de ghișeul de Informații ce era biroul secretarei de Centru. Avea la picior găleata cu zoaie și mopul regulamentar, dar stătea acolo ca o statuie din parcul Copou. Nicio treabă să verifice continuu starea de curățenie a toaletelor de la parter folosite din abundență de pacienți și șoferii BGS care așteptau să plece cu tura precedentă… Când am întrebat-o odată pe una din ele (că nu-mi bat capul să le deosebesc) de ce nu verifică după fiecare, starea de curățenie din toaletă, eventual să le facă morală prost-crescuților sau să-i educe, mi-a răspuns pe un ton repezit că ea nu muncește de o sută de ori după toți „țăranii”, că așteaptă să se schimbe turele și să se facă iarăși liniște, ca să poată curăța toaletele o singură dată. Păi, nu? Optica corectă în toată România!

Îmi frământam capul cum să rezolv eu o curățenie permanentă în toaleta pentru cei cu dizabilități ca să pot intra oricând fără greață de peisaj. I-am spus domnișoarei secretare că acea toaletă ar trebui ținută încuiată cu cheia, care ar fi bine să stea pe biroul ei, iar cine vrea să intre dintre persoanele cu drept de a intra acolo, ar trebui să ia cheia de pe masa ei, inclusiv eu sau infirmierii ce ajută un pacient. Așa ar exista un control  strict la acea toaletă, iar îngrijitoarea care oricum stă degeaba la schimbarea turelor, ar putea verifica starea de curățenie. Cu siguranță că naționalitățile conlocuitoare nu ar mai putea avea acces decât alături, la fel ca și câțiva șoferi BGS, care văzând că intră și romii, au început să folosească și ei acea toaletă specială. Fluxul era mare și ușa semideschisă te îmbia parcă să nu-ți pese de ceea ce scrie discret pe ușă….

Vedeți cu ce căcat îmi defectam eu „feng-sui”-ul?  Probleme existențiale, care îmi mâncau viața în timp ce „duamnele” menajere nu aveau nicio urmă de surmenaj pe fețele lor întinse și fardate.

Am tras concluzia că pur și simplu le doare în curtea din fața clădirii despre modul cum funcționa administrativ Centrul și că cineva, deasupra lor, este total paralel și echidistant de astea. Nici nu cunoșteau administrare, dar nici nu doreau să își bată capul cu lucruri esențiale pentru unii pacienți care sunt o categorie aparte, dar credeau că sunt cu toții probabil niște legume care cu timpul se degradează și le aruncă la groapa… de gunoi.

Îi expun secretarei și domnului Psiholog  problema cu propunerea mea, mai ales că am intuit din prima că misteriosul Psiholog este foarte atașat și bun executant al politicii duse de Profesor și cele două Menajere.  Doar când i te adresai cu o chestie „nasoală”, care era evident că nu convine menajerelor, se dădea lovit dom Psiholog și recita monologul lui Ghiță Pristanda care se prefăcea imediat umil și neputincios, că el nu are puterea funcției să te ajute. Treaba lui principală era doar aceea să fie cureaua de transmisie a știrilor gata preparate către urechile gingașe ale celor două „duoamne” menajere. Deoarece nu s-a întâmplat absolut nimic după vreo două săptămâni, scriu din nou un e-mail la București, doamnei C.P – adevărat manager cu îngrijirea pacienților pe toată țara. Numai adresa domniei sale de e-mail o aveam, așa că acolo am scris politicos, expunând noua dramă cu care mă confrunt, adică deși „mi-au montat ei mie barele”, nu pot folosi toaleta din motiv de căcat pe pereți și  baltă de pișat care îți udă pantalonii. Evident că m-am exprimat complet „științific”, așa cum știe să o facă un cetățean bine educat din fosta capitală culturală a țării. Plus faptul că iei pe roțile căruțului de invalid – cu infirmier sau fără – urina, pe care o cari sus în saloane. Am reiterat propunerile făcute și rămase fără ecou din partea „conducerii” Centrului, iar imediat doamna C.P mi-a răspuns că a luat „cu tristețe” la cunoștință noile mele probleme, că a dat dispoziție să fie de urgență rezolvate corespunzător, dar m-a informat oarecum cu „perdea” și multă diplomație, că la Centru este înființată o „Comisie de rezolvare a nemulțumirii pacienților” din care face parte domnul Psiholog, o asistentă, menajera de întreținere și doctorița R. M, care bănuiam eu greșit la acea dată că ar fi medicul coordonator al centrului. Mai târziu aveam să aflu chiar de la dumneaei că era un fel de mână moartă aflată sub ordinele economistei eminente Daniela Toma, care preluase șefia de la nefericita doctoriță S.L.

Prin urmare, de acum înainte, cu multă politețe și limbaj diplomatic doamna C.P. îmi indica să mă adresez cu orice problemă direct acestei Comisii, adică mai cu alte cuvinte, să nu mă mai plâng direct lor la București – mai ales despre căcaturi – că deranjez…

Băiat „dăștept”, precum mă cunoașteți deja cu siguranță, am înțeles subtilitățile și de  atunci înainte, m-am conformat. Cert este că din acel moment, nu am mai avut probleme cu mizerie în toaleta persoanelor cu nevoi speciale, iar îngrijitoarele gemene erau la schimbarea de tură lipite de ușa toaletei. Gurile slobode spuneau ceva că ar fi verișoare cu „duamna Doina”, dar eu nu țin cont de aceste subtilități care sunt  irelevante.

Aici, pot preciza cu tărie că am primit a doua Bilă Neagră

Între timp pot să vă spun doar că simțeam tot felul de șicane menite să-mi amărască „feng-sui”-ul, dar caracterul meu „dârz și neînfricat” – de erou trecut prin multe în această viață – m-au făcut să trec cu ușurință peste toate. Sper să sesizați ironia…

Habar nu aveam eu că îmi juraseră răzbunare și că urzeau în grup un plan să mă lovească exact la temelie…

Între timp – fac aici o paranteză și vă spun că „văru” Titi se confrunta mereu cu tot felul de imbecilități intenționat făcute parcă asupra lui în special și asupra parcului de mașini ale BGS – în general.. Cel care îl înlocuise pe A. Păvăleanu la conducere la coloana auto pe Iași și Moldova de nord, era un tip care s-a dovedit a fi un om corect și bine intenționat, care nu a devenit slugă docilă precum antecedentul șef care urzea și executa toate planurile echipei dr. S.L și Profesor, plus menajera Dana Toma, cu „duamna Doina”. Omul reacționa imediat când constata că menajerele de la Fresenius pun pe mașini pacienți imposibil de a fi grupați datorită deficiențelor locomotorii, sau care încurcau traseele în mod flagrant. Pur și simplu refuza să se supună și să contribuie la niște mârșăvii care acopereau interese ascunse! Mai mult decât atât, la BGS este angajat un domn șofer cu numele de familie identic cu cel al „duamnei Doina”, care din prima zi a emis pretenții pe care colegii le-au catalogat drept mofturi. Culmea, că șeful C.Ș era aproape obligat de directorii firmei de la București să țină cont de mofturile domnului F.K.

Titi era continuu în ceartă cu menajera Dana Toma sau interpușii ei, care pur și simplu îl luase la ochi că vociferează când i se pun pe mașină pacienți de care ele știau că sunt contaminați cu clostridium dificile și așa se molipsesc pacienții de la unul la altul. Aduna probe concrete fotografiind rețete emise de medicii din Fresenius și date pacienților, care îl rugau pe Titi să oprească pe drum spre casă și să intre la Farmacie să le cumpere rețeta, sau înregistra convorbirile telefonice pe care le avea cu secretara care îi transmitea din mers ordine aberante din partea conducerii Centrului, sau a dispozițiilor primite direct de la București, de la conducere, care făcea la fel, jocul dictat de Fresenius. La un moment dat, lui Titi i s-a reproșat că dacă nu se supune orbește ordinelor pe care el le primește, va fi dat afară, ca să nu compromită prin atitudinea sa contractul pe care BGS îl are cu Fresenius. Titi nu se speria niciun pic de aceste șicane, ba asta îl determina și mai tare să lupte împotriva lor. Totul dintr-o dragoste imensă pentru oameni în general și a unei uri nedisimulate împotriva mafioților cu care se luptase din altă poziție.

Într-o zi, pe când mă pregăteam să urc în salon după ce fusesem cântărit, infirmierul R. nu mă lasă să merg singur și îmi spune pe un ton nervos că să nu mă opun, că este ordin să fiu împins obligatoriu și însoțit de infirmieri pe incinta clădirii. Mai mult nu a vrut să-mi spună. Doar că e ordin și dacă e ordin, el se supune, că nu vrea să fie sancționat. În clădire sunt camere de luat vederi peste tot aproape și practic ești supravegheat non-stop ca în cel mai ticălos stil globalist. L-am lăsat atunci în pace pe R și m-am supus fără crâcnire, că nu doream nicicum să fac vreun rău unor oameni nevinovați în fond, care își apărau serviciul.

Am mai avut un episod cui o infirmieră, care după terminarea dializei, a refuzat în ciuda insistențelor asistentelor să vină să îmi facă staza la mână, pentru că aveam fistula montată sub anghilă și mie îmi era practic imposibil să fac asta. Cei cu dializă înțeleg prea bine ce zic, iar ceilalți nu pot fi interesați. Până atunci, asta se făcea tacit, era un fel de convenție nescrisă între pacient, asistent și infirmieri. Dintr-o dată, infirmiera I. – cu care nu avusesem niciodată vreun conflict de nicio natură – refuză fără să se exprime explicit să îmi „țină la mână” și își vede liniștită de treburile ei curente în saloanele învecinate fără să răspundă chemării asistentei de serviciu de la mine din salon. Atunci, asistentele din salonul meu hotărăsc ca după ce termină dezinfectarea aparatelor să facă ele staza și să mă deconecteze. Când să plec acasă, îi spun infirmierei I. că nu m-am așteptat la așa ceva din partea ei și că o rog dacă am deranjat-o cu ceva să îmi spună, mai ales că până atunci eram în relații foarte bune și chiar amicale. Asta era în timp ce ajunsese în salonul meu cu treaba și schimba lenjeria la paturi. În schimb, pentru a mă împinge la plecare, la căruț, coborâse de la un etaj superior altă infirmieră, L, care era cunoscută de toată lumea că se fofilează de la muncă și face numai ce nu necesită niciun efort. Infirmiera I. vizibil nervoasă, îmi spune fără să se uite spre mine că nu sunt condiții să îmi mai țină cineva la mână ca să îmi facă staza și că un singur om pe etaj și pe tură nu poate face față la atâta volum de muncă. Prin urmare, printre rânduri, eu am înțeles că era un protest al lor, al infirmierilor, la niște măsuri necunoscute mie, dar luate împotriva dânșilor, de a le fi diminuat numărul și de a fi în situația ca într-o perioadă foarte scurtă să execute o serie de sarcini.

Eu în anul 1990, imediat după „deranj”, am fost desemnat de colegii de la Miercurea Ciuc să devin primul lider al „Sindicatului liber” al drumarilor, iar asta m-a făcut să mă ocup personal de înființarea sindicatului la Tribunal.

Mutat la Iași, prin 1992 am fost ales și aici lider de sindicat și din această postură eram la curent cu munca sindicală. Învățasem despre felurite metode de grevă, printre care greva prin exces de zel, adică faci absolut totul care îți este scris în Fișa postului, corect, conform procedurilor, pas cu pas, în ordinea firească, iar drept rezultat nu vei termina niciodată treaba de care răspunzi în timpul acordat. Șefii care te supraveghează nu pot reproșa absolut nimic pentru că tu – salariatul X – nu ai dorit să îți faci treaba conform atribuțiilor tale stipulate în Contractul de muncă, dar nici nu te pot sancționa pentru că nu ai reușit să-ți termini la timp toate sarcinile pe care le ai.  La Fresnius, nu există niciun fel de sindicat, nici liber, dar nici „ocupat”, că la primele intenții în care cineva ar dori să organizeze acest lucru, ar fi zburat imediat în decor, împins de Profesor și slugile sale fidele, sau și mai rău, dacă s-ar înființa cu orice risc un sindicat al salariaților, nu ar exista membri, prin simplul motiv că toți s-ar teme că ar fi puși pe liber sau ar suferi șicane din partea celor două menajere și slugile lor. Aceasta este realitatea, dar infirmiera I. nu a avut curajul să-mi spună adevărul, ci doar niște răbufniri nervoase, din care eu am înțeles de fapt substratul.

Asta m-a făcut să mă întreb ce voi face de atunci încolo, că ceea ce mi se întâmplase în premieră, putea deveni o obișnuință, iar niciun pacient după ce așteaptă uneori în chinuri fizice încetarea ședinței de dializă, să nu vrea să plece cât mai repede acasă și să iasă afară la aer, unde își revine miraculos…

M-am gândit acasă ce să fac și cum era o zi liberă a doua zi, m-am hotărât să-i scriu doctorului O. situația ca să-l avertizez de revolta mocnită a infirmierilor cu gândul că va discuta la nivelul conducerii și vor găsi împreună o soluție care să îndrepte lucrurile. Mai eram ferm convins că situația era dictată de la București, de managementul multinaționalei, iar cele două menajere de carton presat ale Centrului, fidele Profesorului, nu au curaj să crâcnească și să spună la București realitatea, adică faptul că numărul infirmierilor repartizați pe tură nu face față sarcinilor pe care le au de îndeplinit. De asta i-am scris în privat doctorului M.O pe care îl credeam un prieten apropiat și în care aveam o încredere foarte mare.

Iarăși o dezamăgire, care ulterior m-a adus cu picioarele pe pământ și m-a făcut să nu mai am aceeași părere excelentă despre caracterul uman al dr. M.O. Deja devenise membru frecvent al cercului de fumători care era de fapt nucleul de bârfe fidel „conducerii” Centrului, adică Profesorului și menajerelor lui. La o țigară se dezbăteau can-can-uri, bârfe, iar eu nu îl percepusem în spital pe dr. O așa. Se iscase o mare prietenie cu Psihologul, care aveam să constat că era un pion de bază în alimentarea cu știri despre mine ale celor două menajere. Probabil că și despre personalul medical din Centru, cu care se poartă excesiv de politicos și mieros, făcându-se evident util, ca să capete încrederea oamenilor… Am avut ocazia să i le spun în mod direct, într-o discuție pe care am avut-o mai târziu și pe care am să v-o relatez la momentul oportun.

După ce a citit mesajul meu particular – transmis lui din sinceră încredere și prietenie cu gândul că va aduce la cunoștință conducerii cele ce mi s-a întâmplat, aceasta va găsi o soluție de rezolvare fără să fie pedepsiți infirmieri nevinovați de dorința conducerii de la București să stoarcă piatra ca să curgă zeama. Nu am dorit să transform acest mesaj într-o plângere oficială, intenționat, ca să nu fie tratată așa, ca să nu poată fi sancționați sau pedepsiți infirmierii! Înțelegeam situația lor, dar doream să îmi pot rezolva situația în care eram eu, fără să le provoc  vreun rău. De asta i-am scris  în privat mesajul doctorului. O.

El însă fowardează mesajul meu noului prieten,  domnul Psiholog, care era membru în acea „Comisie de rezolvare a problemelor pacienților”, transformând pe loc prin acest gest problema care doream să rămână neoficială, într-una oficială, pe care a făcut-o publică fără acordul meu… Mi-a spus că a trimis-o „pentru rezolvare”, că așa cer cutumele într-o multinațională și că obligațiile sale de serviciu l-au făcut să transforme mesajul meu într-o plângere  către „Comisia…etc”, că mi-e lene să scriu degeaba atâtea cuvinte inutile și fără substanță.  Din acel moment l-am șters pe domnul dr. O de pe lista oamenilor pe care îi stimez și îi prețuiesc necondiționat. „Se la vie”

Mă abordează asistenta L care o înlocuiește ocazional pe „asistenta șefă” – menajera Dana Toma, când ea lipsește în concediu – care după ce se lămurește ce mi s-a întâmplat, îmi spune că s-a rezolvat definitiv situația și nu voi mai avea niciodată probleme, deoarece a fost scris în caietul meu de protocol că trebuie să fiu ajutat obligatoriu de un infirmier din tură să mi se facă staza datorită poziției incomode unde îmi este amplasată fistula.

De arunci încolo, nu am mai avut alte situații de acest gem.

Nu  știu dacă sesizați, dar vă povestesc cu lux de amănunte lucruri care pe mulți nu vă  interesează, cu siguranță, dar ele au menirea să vă pună cumva în atmosfera unor locuri și situații care vă vor putea face mai târziu să înțelegeți „dinăuntru” cum funcționează Mafia și mai ales cât de perfidă și de puternică este. Dar…

(va urma)

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

7. „NOUA ORDINE LOCALĂ”

În capitolul precedent v-am pus oarecum în temă cum am ajuns să fiu mai atent cu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Oricum, în primul an și jumătate de dializă nu știam mare lucru nici despre structura Centrului Fresenius, nici despre multe alte lucruri în legătură cu dializa, dar pe măsură ce ea se desfășura și venea la vizită dr. M O, eu îi spuneam deschis ce simt, îl întrebam fel de fel de chestii, ca și copilul mic curios să i se răspundă la toate întrebările. Dr. M O. îmi răspundea cu multă răbdare și încerca să-mi explice logic lucrurile, iar eu, cu bruma de cunoștințe medicale acumulată pe parcursul ultimilor ani, cu mintea analitică, căutam să fac legături între stările prin care treceam și căutam explicații logice – așa cum mi le spusese dr. M O. Dacă ceva nu mi se potrivea, îmi memoram problema și la următoarea vizită, îl mitraliam. Să zicem că după aproximativ un an și jumătate am început să-mi înțeleg corpul și să îmi explic ceea ce simt în dializă. Între timp, a sosit în Centru și dr. R M, care din primele zile mi s-a părut o doctoriță foarte dedicată și sigură pe ea, dar și un om care dorește să recupereze din mers în scurt timp decalajul dintre ea și ceilalți colegi medici. Se oprea cu multă atenție la fiecare pacient și îl descusea în amănunt, mai ales la aceia cu mai puțină școală și mai puțină înțelegere asupra bolilor, că erau ei oameni în vârstă, dar viața nu le oferise decât muncă abrutizantă și dintr-o dată o boală care nu te doare, dar te poate omorî.

Așa cum v-am mai povestit, vine odată în Centru o doamnă care nu s-a prezentat pacienților despre funcția dumneaei, dar care fusese prezentată de Dana Toma (știam noi că e asistenta Șefă), dar care între timp – după plecarea în Păcurari a dr. S L. – fusese „unsă” Manager „general” la Centrul 1 Copou. Noi, proștii și ignoranții, nu înțelegeam încă să traducem acele aere și comportamentul de mare șefă care și-l dădea când se agita pe holuri și saloane și vorbea pe un ton răstit cu pacienții și mai ales cu personalul medical, infirmieri și asistenți. Eu, care mă laud fără modestie că sunt un fin observator al tuturor lucrurilor care mă înconjoară, dar mai ales al sumedeniei de „chestii” pe care le-am trăit personal în viață, sesizam cu multă ușurință că această femeie se comportă dintr-o dată foarte autoritar, de parcă dorea să o înlocuiască din mers pe „doctorița Mengele”, ce ne fusese „comandant de lagăr”. Și azi tremur de nervi și de revoltă când îmi amintesc cearta ca la mahala pe care am avut-o eu în salon cu acest specimen uman, în care i-am spus în față că degeaba a terminat medicina, degeaba pretinde că știe multă carte, dacă are un caracter infect și nu poate comunica cu oamenii.

În Copou, depindeam în totalitate de infirmieri, pentru că acea clădire era făcută complet incorect pentru destinația care urma să i se dea. Accesul la parterul înalt peste demisol, era asigurat pentru pacienții „la căruț” pe niște rampe demne de a fi fost folosite de copii pentru săniuș sau schiuri. Mai mult decât atât, rampele erau placate cu gresie de interior, folosită doar prin băi și bucătării, ceea ce spunea multe despre profesionalitatea celor care se ocupau de administrarea clădirii.  Infirmierii care trebuiau să împingă pe pantă, sus, căruțul meu (care cântăream atunci aprox. 120 de kg), făceau un mare efort să mă transporte. Să știți că nu eram la cea mai grea categorie…Curtea unde coboram din mașina de transport avea în mod total aiurea trotuare înguste de 0,5m încadrate cu borduri înalte de 28 de cm, ceea ce era iarăși un obstacol de netrecut spre rampele de acces. Ca să poată totuși să ne transporte, infirmierii (mai ales R) ne lăsau pe spate foarte tare, cu capul la maximum 50 de centimetri de pământ, ridicând roțile mici ale căruțului sus, ca să abordeze bordura, iar mai apoi pe pantă, până ajungeau la palier. Parcă eram cărați cu roaba, având senzația că vii iminent cu capul de beton. La apostrofarea mea, mi s-a răspuns că altfel ei nu pot căra împingând pe pantă asemenea greutăți, așa că nu aveam ce face. Dacă trebuia să merg la baie – înainte de a intra la dializă – obligatoriu trebuia să te supui unor alte suplicii, deoarece baia pentru persoanele cu invaliditate era amplasată „la mijloc”, între sala de așteptare și holul saloanelor, așa că exista acces prin două uși, ca să nu poți avea intimitate. Dispozitivele de prindere a mâinilor erau amplasate complet inadecvat, încât aveai nevoie de infirmier și ca să te transfere de pe căruț pe WC, deoarece nu aveai de ce te prinde cu mâinile ca să poți singur să execuți manevra. În sfârșit, eram complet la mâna infirmierilor, care sunt cea mai rară categorie de personal pe care o găsești când depinzi de ei, fiind subdimensionați numeric de conducerile unităților medicale. Salariul unui infirmier care muncește și fizic, poate asigura probabil un surplus pentru angajații medici, măcar să acopere gărzile.

Când a sosit acea doamnă de la București în saloane însoțită de „asistenta șefă” – General Manager fără știrea mea, Daniela Toma – a prezentat verbal pacienților din saloane intenția firmei „mamă” Fresenius Nephro-Care București să investească bani la Iași în construcția unui nou Centru de dializă, iar clădirea din Copou, să fie pusă la dispoziția spitalului Parhon și noi, să ne mutăm într-un centru nou. Nu am înțeles eu bine atunci care era scopul sosirii acestei doamne despre care mult mai târziu am aflat că era „manager cu îngrijirea pacienților” pe țară, de la București, dar timpul avea să-mi răspundă la întrebări.

Doamna C.P. ne-a vorbit în mod elogios despre eforturile firmei Fresenius de a îmbunătăți permanent confortul pacienților, așa că dumneaei, ne-a cerut tuturor părerea, de parcă aveam noi vreo putere să hotărâm culoarea măturilor și lungimea tijei la mop.

Fiind chiar lângă patul meu când vorbea, am rugat-o frumos și politicos să se țină seama mai mult de necesitățile  pacienților imobilizați în căruț, dar mai ales să se aibă grijă la  mărimea pantei la rampa de acces, că Normativul internațional prevede un maxim de 7%, iar distanța între balustradele care o încadrează de un metru și înălțimea balustradelor de 60-70 cm. Văzând cât de bine mă pricep, i-am răspuns doamnei că sunt constructor de profesie, că mi-am proiectat și construit singur rampa la bloc, așa că am studiat pe internet ce prevăd normele internaționale. M-a asigurat atunci de tot sprijinul domniei sale, spunându-mi fără să o fi obligat eu cu nimic, că va transmite astea dirigintelui de șantier care le reprezintă lor interesul ca beneficiari în relația cu constructorul.

După aproape doi ani de la acea discuție, în sfârșit, pe la un început de decembrie – înainte de Crăciun și Anul  Nou 2020 – ne mutăm cu mic, cu mare, „cu cățel și purcel”, la noul Centru, în capătul Tătărașiului, la ieșirea spre Dancu, într-o curte devenită privată, cu un drum de servitute de cca 100 de metri de la strada principală, cu linie de tramvai.

Tot personalul a muncit cu multă râvnă înafara programului ca să transfere toată aparatura, cazarmamentul și materialele în noul sediu, dar când ne-am mutat, eu unul am rămas mut de uimire și admirație pentru clădirea cea nouă. În primul rând, curtea asfaltată nou și marcată corespunzător: în jurul clădirii P+3 asfaltul curții se afla la nivel cu intrarea în clădire, ceea ce elimina din start existența rampelor denivelate. Apoi, de la parter, accesul se făcea cu lifturile moderne și unul ca mine putea să meargă de unul singur și neînsoțit de la mașină, direct cu liftul, până la etaj și mai departe în salon, până la pat. Un singur moment de ajutor aveam nevoie, ca să fiu urcat cu căruțul pe cântarul platformă de la intrare și să fiu cântărit, după care eram coborât pe pardoseală și de aici eram total liber.

D la început am întrebat unde este toaleta pentru pacienți cu dizabilități și am fost dus la parter, la prima ușă, care era de dimensiuni corecte, cu lățimea de 1m. Alături, era o altă toaletă, normală, cu ușă de 80 și nu de 70, așa cum era în spitalul nou renovat, C.I.Parhon. Deschizând ușa, am constatat că înafară de vasul WC și o chiuvetă, plus un radiator de tablă – amplasat anapoda între WC și perete, unde te puteai frige fără să vrei –  mai era montată o bară de prindere, chiar deasupra caloriferului. Era imposibil să te prinzi ducând mâna mult în spate și să împingi în jos ca să te ridici. Prin urmare, atunci era inutilizabil. Am pus asta pe seama faptului că este nou dat în folosință și că mai sunt mici retușuri de făcut, precum conectarea televizoarelor spre exemplu, sau montarea unor routere care să asigure internetul pe toată clădirea.

La acea oră, la acea dată, jur pe ce am mai scump eu pe lumea asta că nu știam încă nici cine conduce noul Centru, nici funcțiile care le avea fiecare, nu știam în acea clădire cu 4 niveluri unde își au birourile, cabinetele, nu știam încă nici funcționalitatea clădirii. Dacă mă gândesc bine, astea nu le cunosc exact nici astăzi, la aproape trei ani de când funcționăm acolo. Nu știam pentru că nu mă interesa, așa cum pe mine nu mă interesează în mod curent și normal despre nimeni și nimic care nu îmi ating viața personală și nu îmi strică „feng-sui”-ul… Mă lași în pace să trăiesc, te las în pace să trăiești! Nu vreau să știu – chiar dacă bănuiesc, sau s-a scris prin presă – despre calitatea ta de hienă care faci rău altor semeni ce se tem pentru că au o slabă instrucție, sau pentru că societatea a dat mult înapoi, întorcându-și cu fundul în sus valorile.

După ce au trecut sărbătorile de iarnă cu bine, cu pomul făcut în holul de la intrare și cu un mic cadou dulce adus pacienților de la Moș Crăciun, am început 2020 sub auspiciile pLandemiei de Covid 19, care avea să nenorocească omenirea și care s-a dovedit a fi fost o ticăloșie a globaliștilor ca să distrugă lumea. Până când Fresenius avea să devină actor principal în piesa „Covid 19” – care începuse încă din Centrul din Copou, cu „recuzită” având cort ISU și personal mascat ca în filmele SF cu extratereștri – iată-ne în noul Centru cu tot cu cortul „regulamentar” montat „de hoha” ca să dăm bine la Tv și la controalele Sanepidului… Eu aveam însă problema mea, care mă obseda și nimeni nu părea preocupat că în toaleta pentru handicapați locomotor să se monteze acele bare obligatorii pentru susținere. Rectific, fusese montată o singură bară, dar și acel calorifer într-un loc total nepotrivit. I-am spus domnișoarei secretare despre această problemă, care era permanent agitată și implicată în tot felul de situații inerente, chiar și în rândul colectivului Fresenius, că nimeni încă nu era obișnuit cu noua clădire, cu relațiile funcționale între încăperile cu destinații separate, altfel decât fuseseră ele în vechiul Centru. Văzând că sunt tratat la „și altele”, iar pe mine mă presa să folosesc toaleta la intrarea în dializă, într-o zi m-am hotărât să caut pe internet un site al Centrului, să văd cum aș putea căuta o adresă de e-mail, ceva, un contact direct cu conducerea Centrului. Nu găsesc nimic despre Centrul Iași, dar găsesc site-ul firmei Fresenius Nephro-Care București … La organigramă, dau de numele doamnei C.P, care fusese la Iași când ne-a prezentat viitorul Centru. Nu stau pe gânduri și îi adresez un email prin care îi aduc la cunoștință cine sunt, când și în ce împrejurări ne-am cunoscut și îi expun politicos situația în care mă aflu, că deși este o clădire absolut superbă, nu pot folosi toaleta și îi și spun de ce. Iată dovada:

« Bună ziua

Sunt Gabriel Mihăilă, pacient al Centrului Fresenius Iași. Vă scriu acest e-mail ca să vă mulțumesc în primul rând pentru realizarea noului Centru, unde am fost dializat ieri pentru prima dată. Deocamdată doar cuvinte la superlativ pentru efortul făcut, pentru superioritatea și funcționalitatea noii clădiri, precum și a dotărilor. Pacienții sunt majoritatea apreciativi, iar ceilalți care nu au această atitudine, nu au nici cultura sau discernământul necesar. Totuși am o mare dezamăgire, ca să nu o numesc nemulțumire.

Așa cum mi-am oferit disponibilitatea ultima dată când ne-am întâlnit la vizita dumneavoastră la Iași, la Centrul Copou, v-am rugat și ați fost de acord să dați atenție specială persoanelor cu dizabilități. V-am explicat că sunt ing. constructor și că acum, având și invaliditate, pot fi de mare ajutor la amenajarea toaletei speciale. Mi-ați spus atunci că voi fi solicitat de persoana dvs. care face dirigenția de șantier, ÎNAINTE de montarea dispozitivelor de prindere la toaletă, dar deși am așteptat, nu m-a contactat nimeni.

Din nefericire, ieri, când am ajuns acolo, am cerut să fiu dus prima dată în toaleta specială și chiar m-am așezat pe ea ca să constat personal ceea ce ochiul mi-a spus din prima că este greșit.

Că aveam să cad dacă nu m-ar fi prins infirmierul, nu e mare lucru. Bara de prindere din dreapta vasului de toaletă este pusă greșit, exact invers față de radiatorul fixat în perete. Am reușit să mă prind de el în cădere și m-a susținut și infirmierul. Norocul mi-a fost că în acel moment radiatorul nu dogorea de căldură, că altfel m-aș fi fript la mâna cu care m-am prins.

Este mare păcat că la o asemenea bijuterie de investiție de milioane de euro, un lucru aparent mărunt și nesemnificativ, dar de care depind mulți pacienți, umbresc eforturile dumneavoastră.

Pe scurt, radiatorul ar trebui repoziționat – eventual pe locul unde este acum fixată bara de prindere – iar aceasta trebuie mutată mai în față, pe poziția ocupată acum de radiator. Nu este complicat, doar că necesită o mică ajustare de conectare a țevilor tur/retur și un alt amplasament cu dibluri și holșuruburi de prindere.

Îmi cer scuze pentru timpul răpit, dar am considerat important să vă aduc la cunoștință acest aspect.

Cu multă stimă și considerație,

GABRIEL MIHAILA,

     Tel: 07…»

Plină de solicitudine și de politețuri demne de dialogul dintr-o ambasadă occidentală, doamna C.P. îmi răspunde că e foarte fericită că m-am adresat domniei sale și că a dispus să fiu consultat practic de conducerea Centrului ca să indic personal ce cred eu că ar trebui mutat, și mai ales cum ar trebui amplasate barele.

După cca o săptămână, sunt contactat la intrarea la dializă pe hol, de domnișoara secretară și de un domn nou venit la Centru, despre care ulterior aveam să aflu că este noul psiholog angajat în locul fostei doamne psiholog care ieșise probabil la pensie.  Amândoi numai cuvinte mieroase, numai replici pline de bucurie și entuziasm, în care eu nu am crezut nicio secundă, că doar viața nu m-a tocit de pomană. Auzisem că la Centru ar fi o doamnă „manager financiar-administrativ” cu numele Doina Kukhta. Nu o cunoșteam fizic, nu se prezentase niciodată, dar ulterior am reperat-o pe holuri și mi s-a spus că e directoarea de întreținere. Bănuiam că are o formare tehnică, măcar de inginer pe un domeniu oarecare, și oricum va înțelege ce solicitasem eu. Nu a fost să fie așa din păcate…

Intru în baia pentru handicapați cu un marker negru la culoare și fac niște semne ca două cruciulițe unde le indicam punctul unde să fie montate cele două mânere de prindere.  Apoi mă caută „duoamna Doina” și îmi spune hotărât să nu mă aștept ca montarea barelor să se facă prea repede, pentru că trebuie să contacteze firma care a construit noul sediu și când ei vor avea timpul și disponibilitatea meseriașului să vină cu o rotopercutoare și 4 holșuruburi cu diblu să monteze barele, atunci se va face, că altfel nu se poate.  Am râs pe înfundate în sinea mea când vedeam câți infirmieri băieți cu mașini personale sunt acolo și când știam că la ei acasă fac așa ceva singuri, în mod normal. O rotopercutoare se găsește azi mai la oricine, că a devenit o sculă banală și comună. Dar „duamna Manager tehnic” avea nevoie de o firmă pentru 4 găuri… Am acceptat fără să pot face altceva, dar au mai trecut aproape 2 luni până când în sfârșit sosesc la dializă, secretara – cu un zâmbet până la urechi – îmi spune că „mi-au montat barele” și mă invită să văd „opera”. Când deschid ușa toaletei, văd din prima niște prostii care nu au ținut cont decât foarte aproximativ de semnele făcute de mine pe pereți. Caloriferul fusese desființat pe bună dreptate, pentru că nici nu era funcțional în acea încăpere mică, dar barele montate nu fuseseră două, cum le-am spus eu, una deasupra celeilalte – cum am făcut semnele – ci erau deja TREI bare, montate în mod total inestetic, decalat ca aliniere, iar cea de-a treia bară inutilă, undeva lângă ușa de intrare la circa 1,50 m de vasul de WC, unde probabil că nici Ghiță Mureșan nu ajunge dacă se întinde. Am bănuit că acea bară montată aiurea este cu dedicație pentru mine și îmi transmitea ceva de genul „na, să te saturi boule, să nu mai ai tu ce ne reclama pe la București!”

Pentru un om în situația mea, care nu puteam să umblu ca cei cu două picioare normale prin tot centrul, ca să caut după întrebări unde se află persoana care răspunde de aia sau de cealaltă, eu am apelat la abilitățile pe care le am în plus decât mulți alți pacienți și am trimis un e-mail la singura adresă pe care am găsit-o și care era a unei persoane cu răspundere, pe care am avut ocazia să o cunosc. personal

Aceasta a fost „prima bilă neagră” pe care am primit-o eu la Centrul Fresenius 1, dar care fără să am vreo bănuială, avea să mă aducă în vizorul și în atenția celor două „managere” pe care de atunci înainte, eu le-am numit fără echivoc, „menajere” – pentru incompetența și pentru celelalte „calități” pe care mi le-au arătat din plin că nu le au. Plus caracterul lor de mahalagioaice cu aere de mari șefe aristocrate, care sunt mult superioare semenilor care le înconjoară din nefericire și care le murdăresc viața cu existența lor… Ambele aflate în grația Profesorului, care trona ca și cocoșul peste găini și care le înălțase așa cum fusese și el înălțat la rândul său, cu statutul de Șef al curții.

Acesta a fost de fapt startul  belelelor mele în care aveam să constat că am intrat, ce-i drept, gradual, nu dintr-o dată.

(va urma)

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

6. TITI

Prin 2014 – ieșit din Clinica de chirurgie vasculară unde mi s-a scurtat piciorul drept de la gambă în urma a 12 operații repetitive „pe felii”, după cum urca infecția nosocomială pe care am luat-o chiar din Blocul operator al spitalului Sf. Spiridon – ajuns acasă, concomitent cu munca de recuperare sub coordonarea unui kinoterapeut, scriam tot felul de articole pe pagina mea de Facebook, pe blog, sau comentam la articolele publicate de presa locală online. Ca unul care lucrase cinci ani la Citadin și care am reușit să mișc ceva în orașul natal – făcând la Iași primele marcaje profesionale bicolor prin 1995, când veneau de la București fel de fel de „specialiști” ai primăriilor de acolo să facă poze și să ne spioneze – ceea ce i-a crescut lui Simirad brusc cota de piață, am avut o experiență foarte bogată în ce privește calitatea funcționarilor din primărie, așa că atunci când eram proaspăt țintuit în scaunul de invalid în fața tastaturii și citeam în presa locală aberațiile și minciunile „conului Costică ot Coțușca”, nu puteam să rabd, mai ales că eu știam și înțelegeam prea bine ce mârșăvii se ascund cu intenție.

Azi așa, mâine așa, în 2013 izbucnește „scandalul teilor”. S-au tăiat doi tei bătrâni chiar pe colț, la esplanada Teatrului Național, lângă intersecția cu str. Costache Negri și intuiția îmi spunea că urma să fie rași toți teii de pe Bvd. Ștefan cel Mare..

Acolo am implementat eu pentru prima oară în România ideea semaforului cu verde intermitent pentru virajul la dreapta, împreună cu aceea de la Casa Pătrată, la intersecția str. Palat cu Ștefan cel Mare. A fost o adevărată revoluție în traficul rutier, pentru că elibera statul inutil pe banda 1 a unor mașini care virau la dreapta, dar așteptau la semafor degeaba pentru că pe direcția înainte era culoarea roșie.

Deci m-am revoltat citind în presă argumentele lui Nichita care îl cita pe Chirica și pe „madoamna” Sălceanu – o mașteră din suita lui Simirad care a reușit să facă mult rău Iașiului cât a domnit în mod ticălos sub fusta largă a primăriei. Mai sunt și alte „Pirande” din aceeași categorie, ele se știu și se rem să nu le pomenesc acum numele… Nu dragă, sunt trecute pe pomelnic…

Prin urmare, m-am apucat să scriu articole care strigau în gura mare – ba chiar țipau la lume – despre iminenta decimare a teilor pe tot bulevardul Ștefan cel Mare. Eu știam care este scopul, pe cine și de ce deranjează teii, iar din scaunul meu „de la fereastra PC-ului” țipam la ieșeni să-i conștientizez. Țipătul meu a fost auzit la acea oră de Florin Ghețău de la TeleM Iași, cu care dialogam ades pe blogul lui Jurnalul de Iași. El a început la rândul său o campanie dirijată la TeleM contra tăierii teilor, dar mai ales după ce au fost asasinați de criminalii Chirica, Nichita și Sălceanca, a fost o campanie contra înlocuirii lor cu salcâmi japonezi. Vă mai aduceți poate aminte de acei ani, când ieșenii au fost capacitați de presa locală și de câțiva lideri neștiuți ai societății civile ca să ne opunem vehement ticăloșiei „edililor aleși” cu mâna murdară de PSD.

Scriind și făcând public o serie de mârșăvii, am atras atenția unor lideri activi ai luptei cu primăria, precum Sindicatul liber al salariaților de la CET, care atunci era în desființare prin vinderea societății primăriei, francezilor. Cel mai înverșunat dintre ei, s-a dovedit a fi V.I., un om deosebit de integru, care citindu-mi scrierile, mi-a cerut o întâlnire pe care am avut-o la domiciliul meu. Atunci ne-am cunoscut personal și ne-am expus punctele de vedere, schimbând între noi și informații utile. Așa s-a născut atunci un ONG înființat de V.I. la Iași sub egida Sindicatului de la CET, numit ACAR, adică Asociația Cetățenilor Abuzați din România, pentru că Administrația Locală abuza efectiv cetățenii Iașiului, prin acțiunile ei samavolnice care nu țineau cont de părerea majorității comunității.

Simirad, Nichita și apoi Chirica,, au fost cu toții niște escroci de doi bani care au corupt la rândul lor autoritățile ce ar fi trebuit să vegheze ca nemerniciile să nu se petreacă.

V. era mereu în stradă, în miezul luptei civice, însă legăturile dintre noi s-au adâncit și așa am ajuns să fiu consultat și să susțin scris prin articole țintite lupta societății civile.

Între timp, V.I. a ajuns șomer după ce CET-ul a fost făcut cadou de Nichita francezilor, iar el s-a implicat și mai mult în lupta civică care s-a mutat în sfera „gazelor de șist” de la Vaslui și mai apoi la lupta pentru Roșia Montană, Acolo V. a constatat că sunt implicați și mulți acoperiți din serviciile noastre (SRI, Jandarmerie, 2,15), dar și activiști ai globalismului, puternic finanțați de multele ONG-uri sorosiste. V. a luat multe amenzi de la jandarmi pentru implicarea sa, pe care totuși a reușit să le anuleze în instanță.

Într-o zi, mă sună V. și îmi spune că s-a alăturat „renumitului” Bălănescu, un circar notoriu la acea vreme în Media ieșeană, care provoca scandaluri mari și mult mediatizate la intrarea în primărie, unde scuipa cu invective la adresa primarului Nichita. El revendica o autorizație pentru deschiderea unui restaurant în subsolul unui bloc din Piața Unirii, iar primarul refuza să acorde autorizația. De atunci, acest Bălănescu – un mic „afacerist” local – a făcut tot felul de firme și asociații care luptau fățiș cu primarul și primăria lui, că al ieșenilor oricum nu era… Îmi spune V. într-o zi că Bălănescu a strâns mai multe ONG-uri sub aceeași pulpană și le-a numit FAPTA, ceea ce avea o conotație, dar nu mi-am bătut niciodată capul să o învăț. Ei făcuseră un ziar online, care se dorea a fi un jurnal local al luptei societății civile cu notabilitățile administrației locale. Cooptase și un fost jurnalist priceput la IT din TeleM, care la rândul său venise cu un coleg specializat în jurnalismul de informații… V. fusese și el cooptat în redacție, iar miza lor era să facă dezvăluiri în legătură cu multiplele mârșăvii făcute de edili.

Într-o zi, mă sună V. și îmi spune că vor să mă cunoască „domnul” Bălănescu și colegii lui V. de redacție, să stăm de vorbă. Având primită proaspăt o sticlă de palincă din Ardeal, îi invit la mine acasă, să ne cunoaștem. Dintre toți, mi-a atras în mod deosebit atenția Titi, un bărbat mic de statură, dar deosebit de corect și de limpede în abordarea aspectelor. Ceilalți se băgau în seamă, doreau parcă să-mi atragă atenția mie, cu inteligența sau „cultura” lor politică, cu multiplele lor cunoștințe privind culisele politicii ieșene… Cu  excepția lui V, cu care mă cunoșteam bine deja de 2-3 ani și făcusem multe, împreună, cei nou veniți îmi băgau degetele în ochi ca să-mi atragă atenția. Cu excepția lui Titi, care aștepta cu răbdare să se bage în seamă Bălănescu și celălalt ins provenit de la TeleM, care între timp s-a racordat la sticla de palincă de pe masă și s-a îmbătat criță.

În tot acest timp, Titi nu a pus picătură de băutură în gură, deși nu conducea vreo mașină, iar pentru mine a fost din prima o bilă albă. Fuma ca un vapor de croazieră care își purjează coșul de fum, dar aveam cu cine discuta, iar aluziv am convenit amândoi că trebuie să aprofundăm discuția noastră. În fond oamenii veniseră la mine să-mi propună să scriu pentru ziarul FAPTA, să-l facem un ziar cunoscut pe plan local. Bălănescu se dădea deja mare patron de presă, iar cel „fost” angajat la TeleM, se dădea „redactor șef” al ziarului și plusa promițându-mi mie marea cu sarea și Oltul cu totul. Deja ei erau magnați de presă, iar eu un fel de vedetă precum Ion Cristoiu… Evident că nu am pus botul și râdeam în sinea mea văzându-i ce ipocriți și farisei sunt. După aproximativ un an și jumătate în care am susținut ziarul mai mult singur, cu articolele scrise de mine, publicația s-a închis de la sine, când enervat că Bălănescu a obținut de la Chirica ce își dorea, a refuzat să mai publicăm articole nefavorabile Bulibașei „ales” al Iașiului. Evident, că eu și Titi i-am salutat din mers, iar împreună cu amicul V. am demarat proiectul Rechin de Bahlui.

A urmat vizita lui Titi la mine de mai multe ori, iar eu am constatat că îmi face mare plăcere să discut cu el, mai ales că am aflat și am constatat (așa cum bănuiam), că nu este deloc străin de munca de informații. Pe vremea când lucrasem în Harghita la M.I. ca angajat civil devenisem amic cu mulți ofițeri și de la miliție și de la securitate. Eram de aceeași vârstă, jucam împreună în campionatul de minifotbal, știau că am și eu grad de ofițer în rezervă ca genist, iar asta a devenit o camaraderie care ne-a apropiat. Atunci, în acele timpuri, am învățat și am văzut cu ochii mei un lucru primordial și esențial în munca operativă: anume că un ofițer de informații nu își dezvăluie sursele și legăturile decât șefului său ierarhic care comandă structura, în rest, nimeni nu știe amănunte, că îl păzește de dureri de cap. Prin urmare aflasem de pe atunci un lucru elementar: degeaba întrebi un ofițer de informații unde lucrează cu exactitate, sub ce acoperire, de care structură aparține, că astfel de informații nu le vei primi nici dacă îi ești mamă sau tată, frate sau soție. Puteai să primești un răspuns care în cel mai fericit caz putea fi o minciună de complezență, dar niciodată adevărul. Și este foarte bine așa! Prin urmare, am intuit doar că Titi are pregătire informativă, dar din acel moment nu m-a interesat să aflu amănunte, nici dacă este activ sau în rezervă, nici ce structură servește sau a servit. Nimic. De asta am putut deveni și să fim prieteni pe mai departe.

 Ca unul care a lucrat cinci ani în acest mediu, știam foarte bine ce poți întreba cu amănunte și ce nu, pentru că de întrebat puteai să întrebi ce te tăia capul, dar nu era obligatoriu să ți se spună și adevărul. Totuși, pe parcursul vremii, unele mici secrete individuale au fost clarificate între noi și am ajuns astfel la o camaraderie – așa cum ajung bărbații care au făcut armată și care devin parteneri într-o muncă foarte periculoasă și foarte intelectuală – cum poate ați văzut prin filme că sunt partenerii polițiști sau agenți, care își păzesc spatele unul celuilalt bazându-se efectiv pe asta, fiind chiar hotărâți să-și dea viața pentru apărarea celuilalt. Se creează o asemenea sudură sufletească între parteneri, încât prietenia este deja un cuvânt perimat, care nu poate exprima simbioza existentă între doi oameni. Fiecare are ceva care îl completează pe celălalt, fiecare știe amănunte care îl interesează pe celălalt, iar imposibilitatea mea de a rezolva unele lucruri mărunte în aparență, dar de neîndeplinit într-un singur picior, mai ales în domeniul casnic, ne-a apropiat și mai mult, Titi devenind pentru mine ca un frate mai mic, plin de îndemânare și abilități tehnice care mă ajutau curent, de la umflarea roților periodic la căruț și până la schimbarea filtrului de la hotă să zicem…

În timp, Titi făcea muncă de investigații în legătură cu traficul de copii minori de pe lângă Direcția Județeană de Ocrotire a minorilor. De fapt Titi avea legături și cunoștințe în acest loc, unde făcuse o anchetă în urmă cu mai mulți ani, iar ceea ce a descoperit și a probat, i-au adus până la urmă doar necazuri, pentru că nu a vrut să oprească ancheta când a ajuns prea „sus” și puteau fi inculpați oameni din vârful statului.  Acum Titi – adunând probe și anchetând pe cont propriu niște fire pe care mergea – mă alimenta cu lucruri doveditoare pe care eu le transpuneam la FAPTA în articole care erau foarte deranjante. Între timp, Titi mă pune în temă cu faptul că la rândul său, este și el o verigă al unui lanț de oameni integri și adevărați patrioți, foști magistrați, care au avut de suferit din cauza procurorului interlop Emilian Eva, un nume de care se leagă multe mârșăvii. Acest ticălos a făcut abuzuri în serviciu inimaginabile, fiind ajutat și mai apoi folosit de Baba Cloanța Codruța și de Zmeul Zmeilor, Javra Ceacâră.  Dânșii – Titi și amicii lui – au preluat de la un fost ofițer pensionat și care era în ultimul stadiu de cancer, un ONG înființat pe tema împiedicării abuzurilor contra Drepturilor Omului. În calitatea lui de Vicepreședinte Titi m-a cooptat pe aceeași funcție ca și el, de Vicepreședinte pe domeniul administrației publice. În acest ONG sunt foști magistrați, foști procurori, foști judecători, foști ofițeri de informații, avocați. Sunt singurul de altă formație decât cea juridică.

Viața leagă fire aparent fără legătură, dar care duc fără să îți dai seama la a fi înfășurate pe același ghem. Am avut timp să depănăm amintiri împreună cu Titi, din vremea anilor tinereții și când a lucrat ca detectiv particular la o firmă înființată de un fost coleg de al său, aflat în aceeași situație. Lipsa de bani lichizi de care ai musai nevoie într-o astfel de afacere ca să te susții financiar până încasezi de la clienți, a făcut ca firma de detectivi particulari să se închidă la puțin timp după ce a fost înființată. Apoi „Titi al meu” a fost periodic colaborator al unor ziare locale, conducând mașina directorului și jurnalist la departamentul investigații jurnalistice. Flerul său de detectiv și formarea lui pentru munca de informații l-au făcut ca să-i atragă atenția și să facă niște poze la momentul când primăria reabilita linia de tramvai între Hotel Europa și str. Bucșinescu. În loc de traversele din beton precomprimat de tip bi-bloc, așa cum văzuse prin oraș că se montează, acolo traversele erau confecționate „ciobănește” din cupoane de șină ruginită extrase din carosabil, de pe str. Gavril Musicescu.

Nefiind constructor de meserie, Titi a înțeles însă comoara pe care a fotografiat-o, din instinctul omului obișnuit, cu bun simț, care sesizează o anomalie când vede că la o investiție de milioane de euro se folosește din start, fier vechi. Împreună cu acel coleg cu care venise la mine acasă (omul de la TeleM) și care avea cunoștințe bune de IT, au făcut un videoclip pe care l-au urcat pe Youtube, denumit „Traversa UE”, dar nu mică le-a fost mirarea că videoclipul a dispărut, nu înainte ca să apuc să-l vizionez și eu însumi.

Pentru mine, care îmi este și profesia de drumar, fotografiile făcute de Titi cu niște lucrări ascunse în pământ, despre care hoții nu bănuiau că vor atrage atenția cuiva și se vor face fotografii pe care constructorul și beneficiarul trebuiau obligatoriu să le facă, mi-a strigat tare în urechi că este o mârșăvie mare cât casa. Atunci, folosind acele fotografii, am scris textul profesionist asupra escrocheriei petrecute, prin care Primăria Iași în calitate de Beneficiar – aflată sub comanda primarului interimar, „vicele” Chirica (Nichita tocmai fusese arestat pentru un lucru de râsul lumii), „dă la pace” cu firma Antrepriza LDP Moldova, al altui escroc, Paul Butnaru – membru marcant al PNL Iași-Fenechiu și Director general al firmei susmenționate, care a mai executat și lucrările pasajului denivelat de la Fundație, fiind autorii „de facto” al mârșăviei cu care au delapidat din banii UE milioane de euro. Era anul când s-a înființat USL și și-au dat mâna escrocii celor două partide.

Deci, eu am semnat textul subtitrat, Titi a făcut pozele incriminatorii, iar dl. D.V. a făcut propriu zis acel Reel pe care l-a urcat pe Youtube. De data asta a fost găzduit pe contul meu de Youtube și nimeni nu l-a putut șterge până acum.  Îl puteți viziona deschizând linkul următor: https://www.youtube.com/watch?v=V4PkcvAZ49o&t=134s&pp=ygUQY2hpcmljYSBkbmEgaWFzaQ%3D%3D

Împreună cu Titi, am mers pe urma ticăloșiei Mafiei Politice din Iași și am trimis filmul cu un material explicativ tocmai la Bruxelles, la OLAF. Pe vremea Codruței Kovesi, care era „marea directoare” de la DNA.

Concluzia: inspectorii OLAF au venit la Iași, s-au întâlnit cu Titi și cu mine și au făcut un raport incriminatoriu, pentru care urma ca Primăria Iași să returneze UE vreo 30 milioane de euro, bani care ar fi urmat apoi ca statul român să-i recupereze de la escrocii părtași la jaf. Dosarul și-a urmat cursul, a fost somat statul român să recupereze banii, dar în cel mai simplu stil al jafului și corupției din România de azi, lucrurile trenează și se aruncă dintr-o mână la alta, să se răcească cartoful. Dacă vreodată votăm bine și România schimbă direcția de mers, atunci inevitabil este că și Justiția se va reabilita, iar toate aceste jafuri vor fi pedepsite. Dacă nu, nu!

Prin 2018, începând dializa și văzând că șoferii de la BGS stau cât stă părul pe broască – existând o viteză mare de angajare la firma BGS – îmi spune șoferul de pe mașina mea de transport că fiind salariul minim pe economie, iar munca destul de epuizantă pentru că se  lucrează și câte trei ture – oamenii nu stau, se angajează și apoi pleacă, preferând pur și simplu să stea acasă în șomaj. Atunci m-am gândit să-i propun lui Titi să se angajeze la BGS. La început nu a vrut, că stilul său de viață liber îl făcea să privească cu oarece teamă programul precis și infernal. De șofat șofa de mulți ani, fără evenimente, dar perspectiva nu-i surâdea. Dar tot povestindu-i evenimente trăite de mine la dializă, într-o zi îmi spune că s-a hotărât să încerce și el să vadă despre ce este vorba. A făcut un CV, a completat o cerere și astea i le-am dat șoferului meu, care le-a dus la conducerea BGS Iași. Fiind penurie mare de șoferi în prag de iarnă și având un rulaj mare, experiența lui Titi a atras pe loc atenția și l-au angajat fără nicio problemă.

După o săptămână de ture alternative, îmi spunea că munca nu-l deranjează, că face față fără probleme, doar că programul este infernal, având curse dis de dimineața, când trebuia să aducă de la 80-100 de kilometri pacienți din cătune izolate și care începeau dializa la ora 6. Noaptea ajungea acasă după ora 23, după ce lăsa la domicilii tura trei, iar la 4 trebuia să plece iarăși în cursă. Asta l-a epuizat, asta îl stresa, nu celelalte atribuții curente.

Titi este un om foarte disciplinat și legist. Dar este și dotat cu enorm de bun simț, cu o mare dragoste pentru oameni. A trecut ca și mine prin multe evenimente de viață, taică-su a fost o vreme primul procuror al Iașiului, părinții se despărțiseră când el era copil și educația sa fusese preluată de bunicii paterni. Viața i-a fost canalizată spre sfera Justiției, iar Școala făcută l-a condus  pe acest  drum. A lucrat efectiv la instrumentarea unor cazuri care făceau probatoriul ce permitea procurorilor să emită acuzații, așa că Legile în vigoare – mai ales pe domeniul penal – au făcut să acumuleze cunoștințe solide în domeniul Dreptului. Ăsta este Titi. Pentru mine a devenit un frate mai mic pe care l-am ajutat și eu cât și cum am putut, atunci când simțeam că are nevoie, pentru că din mândria și orgoliul său incomensurabil nu ar cere niciodată și de la nimeni orice ajutor. Este exact invers decât sunt eu, pentru că eu cer deschis ajutorul de la alții atunci când îmi dau seama că nu pot eu să fac ceva la nivelul maxim, așa cum pretind la rândul meu. Asta se întâmplă de când am rămas infirm, că înainte eram exact cum este Titi și preferam să îndur decât să cer ajutorul.

Prin urmare, Titi s-a angajat la BGS. După cca o luă de serviciu, vine la mine și îmi povestește multe lucruri pe care el le-a remarcat că se întâmplă cu unii pacienți pe care îi are pe mașina lui. Era vorba despre pacienți care ieșeau de la dializă mai mult morți decât vii, cu o diaree puternică, pe care trebuia să-i transporte uneori la Spitalul Parhon, pe distanța de 50 de metri, sau chiar la domiciliul lor, împreună cu alți pacienți. Faptul că trebuia să spele canapeaua din mașină după ce acei pacienți coborau, nu era o problemă care să îl deranjeze prea tare, a înțeles menirea pe care o are ca șofer pe o ambulanță pe care trebuie să oîndeplinească, chiar dacă este considerat și plătit ca un simplu driver. Cu ochii săi formați și cu flerul său de copoi – dresat să vadă și să audă tot – Titi a început să înțeleagă că șefii Centrului de dializă îi dau pacienți contaminați de „clostridium dificile”. Așa a început să se documenteze. Titi are o sumedenie de contacte și de relații cu oameni din sfera serviciilor de informații, dar are și multe rude din sfera medicinei, pe la toate nivelurile și compartimentele. Titi este depozitarul multor secrete și evenimente comise de unii potentați ai zilei, începând cu reprezentanți locali în Ministerul Sănătății și Casei de Asigurări, conducerile unor spitale, DSPM, etc.

Cu toții aceștia au fost, sunt și vor fi permanent obiectul urmăririi discrete ale „serviciilor”, deoarece acestea au misiunea permanentă să predea informații la moment despre orice persoană și despre orice instituție a statului român. Mulți dintre cei care fac obiectul „filajului” habar nu au și nici nu le vine să creadă că ceea ce fac ei, contactele lor și convorbirile lor nu sunt aflate, fotografiate, filmate, sau înregistrate pentru a fi folosite la momentul oportun, când mafia politică o cere. Așa funcționează astăzi „statul de drept” România…Pentru că în mod anormal, politicul a penetrat serviciile, pe care le dirijează prin oameni „cheie” puși la butoane esențiale și care răspund drept răsplată ordinelor primite. Să recunoaștem că suntem într-o falsă democrație, ba chiar într-un stat polițienesc, unde Justiția este folosită ca unealtă care face jocul infractorilor. Nici pe departe nu era așa ceva pe vremea comunismului, vă spune un om care a trăit din plin acele timpuri.

La un moment dat, Titi a pus niște întrebări conducerii Fresenius de la Centrul de dializă și doctorița S.L sau asistenta șefă Dana Toma l-au repezit în bătaie de joc să-și vadă de „covrigul” său de șofer prost și incult că nu sunt probleme care să trebuiască să-i chinuie lui existența…

Dacă până atunci Titi se gândea să pună cheile mașinii pe masă și să își vadă de viață, această atitudine infatuată și zeflemitoare ale celor două angajate ale Centrului ce păreau că ele taie și spânzură având în spate autoritatea Profesorului, l-au făcut pe Titi să-și schimbe brusc intenția și să facă muncă „acoperită”, culegând informații care nu știa unde vor duce… Înregistra orice convorbire telefonică cu o aplicație setată, orice ordin primea de la șeful  său de coloană A. Păvăleanu – ce s-a dovedit a fi un trepăduș slugarnic și docil al sistemului reprezentat de doctorița S.L și asistenta șefă. Încetul cu încetul, acel Păvăleanu a ajuns să i se adreseze cu ordine care încălcau flagrant legile sanitare și încercau permanent să-l îndoaie cu șicane care să-l determine să plece așa cum a venit.

Eu vorbeam permanent cu Titi acasă, la telefon și schimbam impresii – eu dinăuntru, el de „afară” – astfel încât să punem cap la cap și să înțelegem bine ce se întâmplă. Așa cum fusese învățat de la începuturi, Titi aduna probe după probe care vor dovedi la un moment dat niște nereguli foarte grave, care au curmat inutil viața unor oameni nevinovați. Întâlnirea mea cu Titi și faptul că am acționat concertat împreună pentru a dovedi că aparențele înșală și că de fapt se petrec nereguli grave, a fost „cheia de boltă” a tot ce a urmat…

Într-o zi Titi are un conflict verbal cu doctorița S.L care îl jignește urât și îl umilește, poruncindu-i să transporte un pacient la spital în ciuda faptului că pacientul era întră-o stare cu diaree puternică și era bănuit a fi contaminat cu clostridium dificile, iar Ordinul de Ministru referitor la manipularea bolnavilor contaminați era cât se poate de strict și de restrictiv, fiind nevoie obligatoriu de transportarea lor cu ambulanțe de stat, special construite și dezinfectate. Fresenius nu făcea asta, în primul rând ca să ascundă existența acestor contaminări pe care le duceau la Parhon, unde cu toții ascultau fără crâcnire de Profesor și se complăceau într-o Omerta criminală, iar în al doilea rând, nu chemau ambulanța de stat ca să nu plătească sume mai mari decât autospecialele BGS, care au fost toate contaminate în mod criminal.

De la această ceartă a lui Titi cu doctorița S.L a început „urgia”. Împreună, am conceput un memoriu care descria situația, acesta a fost dat la tradus în limba germană iar Titi, prin interpuși foști magistrați, cu care Titi era vechi prieten de aceeași arte a baricadei în lupta împotriva impostorilor noi din Justiție, l-au ajutat să expedieze Memoriul la firma mamă Fresenius, în Germania. Doctorița S.L era după cum poate vă amintiți și „prietena” mea care a țipat la mine jignindu-mă că am răspuns la telefon din salon în timp ce ea făcea vizita. Un scorpion nu poate uita așa ceva și așteaptă cu răbdare clipa când înfige acul cu otavă.

Cert este că peste c.c.a două luni, fără nicio explicație, domnișoara dr. S.L a fost schimbată din funcția de Șef la Centrul Copou și retrasă la centrul din Păcurari, alături de mama Profesorului, care conducea acel Centru sub franciză Fresenius… Dar nu mai lucra pentru Fresenius.

În locul doctoriței S.L a fost numită în funcția de Manager al Centrului Copou, asistenta șefă Daniela Toma. Au schimbat-o pe Tanda cu Manda. Deși era nou angajată prin concurs, doctorița R.M. – un medic tânăr, deosebit de competent – nu era încă o apropiată a Profesorului, care de fapt dicta și hotăra în Moldova totul, având dreptul de viață sau de moarte asupra pacienților și subordonaților, atât în spitalul Parhon, cât și pe domeniul dializei pe toată Moldova.

De aici începe o altă etapă a luptei noastre cu ticăloșiile și mai ales cu neregulile care au curmat viețile unor oameni care poate mai aveau zile.

(va urma)

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

5.AGENTUL 007,13

Nu pot continua serialul, fără acest capitol, care are menirea să vă lumineze puțin în ceea ce privește abilitățile mele aproape native de a fi putut deveni un redutabil agent secret…

Habar nu am când și cum mi le-am format, dar cu siguranță că le am în sânge, în genele mele din ADN. Acum, dacă stau să mă gândesc, totul a început încă din frageda copilărie. Am învățat fără efort, plimbându-mă cu mama de mână prin „dulcele târg”, prin anii stalinismului (55-57) și curiozitatea de copil care este programat din naștere să pună întrebări, mă făcea să o întreb: „ce literă e aia? Dar aia? Dar cealaltă? Și așa am învățat literele de tipar scrise pe firmele magazinelor. A de la Alimentara, Aprozar, B de la Brutărie, C de la Cofetărie, D de la Delicatese, etc, Nu știu când au intrat toate în cutiuță, dar la Crăciunul în care împlinisem 4 ani, Moș Crăciun (că după ce am intrat în clasa I venea Moș Gerilă) mi-a adus o carte minunată cu o copertă cartonată, cu o păpușă de lemn cu nasul foarte lung și pălărie de magician, de culoare mov, din hârtie creponată de culoare roșie, drept guleraș, pe care scria cu litere mari „PINOCHIO”. Moșul venise cică la nenea Nicu și tanti Viorica, acasă, în lipsa lor și le lăsase pentru mine acel cadou ca să mi-l aducă, înafara tancului din lemn care mi-l pusese sub pom noaptea, când dormeam cu itoți împreună, în aceeași cameră.

Hei, dar ce poze colorate avea cartea cu Pinochio! Din acea zi nu mai voiam să adorm până ce mama nu-mi citea măcar două capitole din aventurile băiețelului obraznic Pinochio, care nu l-a ascultat pe tăticul său, meșterul Gepetto, cel care i-a dat viață cioplindu-l dintr-o bucată „vie” de lemn bun de băgat în sobă… Azi îmi amintesc cu precizie că prostiile făcute de Pinochio au făcut ca să moară Zâna cea Bună, s-a împrietenit din naivitate cu doi escroci precum Motanul și Vulpoiul, care l-au păcălit să îngroape în pământ cei doi galbeni ca să-i înmulțească când se vor coace în copac, plus greierul fermecat pe care l-a omorât lovindu-l cu ciocanul ca să nu-l spună lui taică-su…

Prin ianuarie, mama a terminat de citit toată povestea lui Pinochio, iar eu, într-o zi norocoasă, am deschis cartea nesăturându-mă să mă uit la poze și să rememorez povestea privindu-le și derulând în gând filmul evenimentelor. Dintr-o dată mi-am dat seama că recunosc pe textul scris cu caractere foarte mari, literele despre care o întrebam mereu pe mama prin oraș și am început să deslușesc cuvinte. Dacă se întâmpla să nu-mi amintesc sau să nu știu vreo literă, imediat mama era prompt lângă mine și îmi răspundea. Atunci mama m-a îndemnat să văd dacă eu pot citi singur din poveste. Și am putut! Ba, mai mult, mi-a plăcut și am continuat plângând sau râzând de unul singur încă o dată când eram impresionat. Deci, pe la cinci ani aproape, am recitit singur „PINOCHIO” lui Collodi.

La școală, în clasa întâi am mers la șase ani și zece luni și mama nu a așteptat anul următor să fac 7 ani și zece luni, că la „grădi” mă plictiseam deja. Întâmplător sau nu, am nimerit la clasa doamnei învățătoare Cornelia Agafiței, soția celebrului pictor ieșean Constantin Agafiței, iar doamna învățătoare emerită, care era cam de vârsta mamei și pe care toată viața mea am considerat-o ca pe o mamă, a completat de minune educația mea primită acasă. Am făcut cursurile primare, pus a cincea, la „Gheorghe Asachi”, pe str. Ștefan cel Mare, gard în gard cu Biserica „Trei Ierarhi” Castanii bătrâni din curte cu care ne burdușeam buzunarele până le rupeam la șorțulețele uniformei, îmi aminteau cumva de Ion Creangă, care fusese suplinitor la școala mea.

Cred că de la Pinochio mi se trage, dar copilăria mi-a fost marcată de miile de cărți citite, pe care le luam în mare parte de la Biblioteca de la Palat, unde eram un harnic abonat, cu vizite regulate cam la două săptămâni. Pe vremea aia, cam toți copiii făceam așa. Aveam acasă doar un aparat de radio marca „Őgoniok”, pe care tata îl cumpărase din talcioc să asculte meciurile de fotbal și „Vocea Americii”, despre care mi s-a impus o tăcere desăvârșită sub amenințarea că vine securitatea și ne bagă la pușcărie. Acolo am auzit eu mereu imnul vechi al României și al Uniunii Sovietice, mai ales când a crăpat „serenissimul” Visarionovici Stalin.

Citeam mai ales Jules Verne, romane din editura ARLUS (asociația română liberă de prietenie cu  uniunea sovietică), ce abundau din belșug pe rafturile bibliotecilor și vitrinele librăriilor.  Mă intoxicam inconștient, ajutând fără să știu Propaganda care ne îndoctrina cu eroismul poporului rus, iar eroii partizani și tineri comsomoliști care au fost eroi ce au ajutat Armata Roșie să elibereze țara și multe popoare de „fiara” hitleristă, m-au format să fiu „dârz” și neînfricat. Citeam în camera mea până noaptea târziu, spre miezul nopții, cărți pe care mi le alegeam singur și care mă captivau, până se trezea mama pe la miezul nopții și vedea lumină pe sub ușa camerei mele și venea să o stingă și mă obliga să mă culc. Azi așa, mâine așa, anii treceau, genul literaturii se schimba, citeam deja Dostoievski, Tolstoi, Bocaccio, dar și Mark Twain, Georges Simenon, Aghata Cristie, sau Eugen Barbu, Marin Preda, Zaharia Stancu. Romanele polițiste le mestecam pur și simplu, de la prima până la ultima pagină, începusem să cumpăr cărțuliile din colecția „Cutezătorii” sau „Aventura”, iar mai apoi cea din colecția „Cheia”. Revelația vieții mele – apogeul plăcerilor beletristice – au fost romanele militare scrise de Sven Hassel, despre o grupă de câțiva soldați din armata celui de-al Treilea Reich, care tanchiști, fiind, au trecut și au îndurat multe nenorociri de la viața cazonă, cu comandanți criminali și multe privațiuni. De fapt, Sven Hassel m-a format mental pregătindu-mă fără să înțeleg atunci asta, pentru ce va urma să vină, recte Școala Militară de ofițeri în rezervă pe care ai făcut-o imediat după facultate, la București, în Drumul Taberei. Sunt foarte multe de spus și de povestit, dar aici nu am nici interesul și nici intenția să vă povestesc viața mea anonimă și tumultoasă în același timp, pe care am trăit-o la vremea aceea fără să conștientizez că toate locurile de muncă pe care le-am schimbat cu ușurință în perioada comunistă îmi vor aduce mari beneficii în gândire și în acumularea de noi și noi cunoștințe în domenii extrem de variate, care de multe ori nu aveau legătură cu profesia mea de bază. Asta m-a făcut probabil să folosesc tot ce citisem din cărțile copilăriei și a adolescenței, transpunându-le în viața curentă pe care o trăiam.

Facultatea de drumuri și poduri am făcut-o dintr-o mare plăcere, iar acum, dacă mă gândesc, am ales-o pentru iubirea pentru libertate, neplăcându-mi niciodată să am o meserie care să mă țină închis între niște pereți cum ar fi fost o fabrică, de unde ca să ies sau să intru, trebuia să trec prin fața unui portar. Am făcut și asta, dar din prima clipă a angajării, deja îmi căutam în mintea mea un viitor loc de muncă unde voi pleca de bună voie, când m-aș simți îngrădit. Nu o să o mai lungesc, am trecut în primii 15 ani din viață prin vreo șapte locuri de muncă și funcții, începând chiar din anii de stagiatură, iar prin 1980 – având funcția de director la Unitatea de gospodărie comunală a primăriei municipiului – am optat să obțin funcția de inspector cu sistematizarea rutieră la Serviciul de Circulație la Miliția județului Harghita.

Prin natura serviciului meu în acest domeniu – și la Drumuri Naționale și la primărie – m-a preocupat foarte mult circulația rutieră, pe care am înțeles-o cred de pe vremea când aveam vreo 6-7 ani. Atunci „am învățat” să conduc mașina, de fapt am învățat pe camion „Zis” de 5 to. În cartierul Pavilioanele CFR Nicolina, unde locuiam cu părinții, străduțele înguste de 5 m  care erau pietruite, aveau o formă rectangulară, fără curbe, alcătuind un caroiaj cu intersecții multe și fără vizibilitate. Din acest motiv, cartierul fusese ales drept Poligon de Școala de șoferi profesioniști, care erau băieți de „profesională” de 17-19 ani, în general de la țară, care urmau să devină șoferi pe camioanele patriei ce urma să construiască comunismul. Atracția mea și a copiilor din cartier pentru mașini, ca să ne urcăm „în ladă”, lângă elevi și să „ne tragem” cu mașina, a fost probabil mult mai puternică, așa că m-a îndrăgit instructorul „nenea Costel Brăgău”, care m-a luat lângă dânsul în cabină „să mă trag cu mașina”. Ulterior aveam să aflu că era o bună cunoștință al tatălui meu, cu care era accidental și prieten de „șpriț”. Ceilalți copii mai mergeau la fotbal, la alte jocuri ale copilăriei, dar eu aveam „servici” la mașină. Fără să conștientizez, am învățat indicatoarele de circulație, manevrele de pornire ale camionului și multe amănunte care nu le intrau în cap băieților elevi. Atunci, nenea Costel îi punea să stea înafara cabinei, pe scara mașinii și mă punea la volan cerându-mi să execut manevre pe care elevul nu le putea de emoție probabil executa. „Vezi,  dobitocule, un copil de șase ani face impecabil ceea ce tu nu poți! Marș sus în spate, să vină următorul.” De mașini mă leagă multe în viață, am avut multe aventuri legate de ele, fără să îmi dau seama, au fost firul călăuzitor al vieții mele. În acest domeniu am avut invenții și inovații, fără să le fi putut breveta vreodată, din lipsă de timp, de bani și mai ales de determinare.

Lucrând în domeniul drumurilor la Miercurea Ciuc după absolvirea facultății, tot am avut tangență cu ofițerii de miliție de la circulație, care aveau un plan comun cu noi de revizie a semnalizării de pe drumuri și străzi. Încet, încet, am legat prietenii profesionale cu ei, iar eu știam să fac ceea ce ei nu fuseseră pregătiți, adică sistematizare rutieră și marcaje rutiere. Într-o bun zi, mergând pe teren cu Șeful Serviciului de circulație – col C.A), acesta mă întreabă dacă nu m-ar tenta să devin ofițer la circulație, că au liber postul de inspector pe sistematizare rutieră. Îmi spune că treaba mea ar fi să fac munca pe care o făceam și la drumuri, să verific starea rețelei și a semnalizării și să avizez din partea Miliției toate proiectele de străzi și șosele din raza județului. Pentru că eram ofițer de Geniu în rezervă, urma să fac doar trei luni cursuri de pregătire specifică la București, după care eram încadrat direct cu gradul de căpitan (conform vârstei) la ei la Serviciul de circulație. Ideea mi-a surâs pe loc, că eram un tip cu afinități cazone, milităros și disciplinat și mi s-ar fi oferit posibilitatea să îmi desfășor munca într-un cadru de unitate militară.

Azi, când rememorez acei ani și acele vremuri, îmi dau seama că mă atrăgea enorm de mult să mă aflu printre „eroii” cărților polițiste devorate de mine în anii de tinerețe. Aveam 28 de ani și o viață înainte, care deși era la  început, căpătasem multă experiență în cei cinci ani trecuți de la absolvire, Fusesem deja Șef de lot, Șef de sector, Director al unității de gospodărie comunală, Șef al secției de drumuri forestiere cu peste 1330 km de rețea prin pădurile harghitene, șeful secției 1 la Întreprinderea de industrie locală județeană, unde răspundeam de producția a cca 600 de oameni într-un areal de câteva zeci de kilometri pătrați, în cariere și balastiere, Stație de oxigen, etc. În cinci ani! Așa că, hai să devin și ofițer de miliție, la circulație.

„Băieții cu ochi albaștri” au pornit așadar „să-mi facă dosarul” de încadrare. A durat timp de doi ani!. Îmi spunea tata că la Iași veniseră pe la el, la CUG și se interesaseră despre el la ofițerul de securitate, apoi au puricat neamurile de gradul 1 și 2, au puricat rudele soției, ce mai, parcă doreau să mă pună ministru de interne. În acest timp eu îmi vedeam de viața mea, uitând de faptul că-mi dădusem acordul să mă fac ofițer la circulație.

Am trăit multe în cinci ani, mă cunoștea după nume și după figură și Primul Secretar al județului – Josif Szasz – și Primul Președinte al județului – Pataky Imre – am dat mâna și cu Ceaușescu, cu ocazia inaugurării vilei „Corbu” construită „de gospodăria de partid” lângă unitatea militară Batalionul de vânători de munte, într-o poiană minunată de la poalele munților Harghita, la care mi-am adus aportul cu oamenii mei construind aleile parcului natural de la heliport până la vilă și drumul de acces pietruit care traversa un smârc de mici dimensiuni, lucrasem sub comanda Trustului Carpați București, făcusem cu unitatea mea un baraj de anrocament la marginea municipiului care a pus pe harta fizică a României o mică pată albastră la lacul de agrement Șuta, eram prieten apropiat cu primarul municipiului Balasz Buzas, am adus în creierul munților o șalupă și un ponton plutitor care să le punem pe viitorul lac, etc. Astea se derulaseră în cinci ani, din 1975, până în 1980. O fi mult, o fi puțin? Oricum, mi-au creat multe amintiri și o mare experiență de viață. Să nu mai spun că lucrasem direct cu o sumedenie de oameni de multe naționalități, de la maghiarii care predominau (secui, de fapt), români ardeleni, români moldoveni, olteni, munteni, lipoveni de la Măcin, țigani gabori, țigani maghiari, țigani români, deținuți de drept comun, etc. Fără să-mi dau seama, am început să „o rup” bine ungurește, ceea ce mi-a fost ulterior de mare folos. Simțeam efectiv că sunt iubit și apreciat de toată lumea și sunt adoptat imediat de fiecare colectiv pe unde am trecut. Municipiul era relativ mic, avea cam 43000 de locuitori, cu tot cu comunele suburbane. La zece minute de casă, ieșeam la iarbă verde la poalele pădurii.

Iată că în sfârșit, în 1980 sunt chemat la Inspectoratul Județan al M.I. la Serviciul „cadre… Doi tipi, bine trecuți de 50 de ani. Col. C. și maiorul A. Îmi cer să le răspund la unele întrebări legate de biografia mea, după care mă anunță „cu părere de rău” că postul pentru care fusesem recrutat la Serviciul Circulație nu mai este disponibil, deoarece cu o luă în urmă, fusese transferat „disciplinar” dintr-un județ din Oltenia, maiorul J, care fusese contabilul șef acolo și niște nereguli descoperite de CFI l-a făcut pe ministrul G. Homoșteanu „să-l pedepsească” trimițându-l la jumate de carieră tocmai la Miercurea Ciuc, la „batalionul disciplinar”.

Omul nu avea nicio pregătire în domeniul drumurilor sau a circulației rutiere, dar „ordinul nu se discută, ci se execută”, așa că mi-a mâncat mie postul…

De mine însă cică aveau mare nevoie, că îmi studiaseră temeinic dosarul și văzuseră abilitățile și experiența mea, plus referințele excepționale venite de la primul secretar – primarul municipiului – care mă făcuse și membru de partid, ca să mă poată numi director la unitatea primăriei, ce mai, corespundeam de minune, plus că eram ofițer cu școală militară de Geniu operativ. Așa că… îmi spun „tovarășii” că mă încadrează imediat pe funcția de tehnician cazarmare, șef birou Cazarmare, în locul unui maior originar din Iași, care se zbătuse să vină mai aproape de casă, la Bacău.

Habar nu aveam eu cu ce se mănâncă asta, dar m-au pus în temă ofițerii. L-au chemat pe șeful Serviciului ATMF (așa se numea Administrativul), care era un serviciu ca armă „securitate”, dar deservea tot ce ținea de M.I. adică Securitatea, Miliția și Pompierii, plus trupele de securitate. Mi-au spus salariul de încadrare (care era substanțial mai mare decât ce aveam eu pe atunci cu toate funcțiile prin care trecusem), dar eram încadrat ca personal civil, urmând după o perioadă să mă trimită la niște cursuri la Băneasa ca să mă încadreze ofițer cu grad de căpitan. În mintea mea se derulau cu repeziciune imagini și evenimente amestecate, așa cum vedeam că se derulează în ochii motanului Tom când Jerry îi dădea cu leuca în cap.

Șeful de Serviciu – col. C.A., care fusese Șeful serv. Circulație când mi-a propus să vin în serviciul lui ca inspector cu sistematizarea – fusese mutat pe funcția de Șef SATMF,  m-a luat cu el la etajul unu unde erau birourile și m-a prezentat subalternilor, care erau multe doamne cu funcția de contabile și magazioneri. Mi-a prezentat „meseriașii” unității, peste care urma să devin șef, inclusiv cele patru femei de serviciu, despre care am aflat cu uimire că nu știu limba română, ci numai maghiara, că erau femei simple de la țară. Doar una era moldoveancă „de a mea”. Tâmplarul, fochistul-instalator, alți fochiști, etc erau cu toții maghiari și vorbeau limba română diferit, unii mai acceptabil, alții cu mare greutate. Asta m-a șocat. Mi se prezintă pe plt. adj. E M, care avea să-mi fie subordonat direct, maistru militar armurier N.B, apoi mergem la popotă, unde sunt prezentat doamnelor bucătărese, ospătare, bufetierei, conduse de un plt. adj. care era Șeful popotei. Serviciul era încadrat cu cca 30 de persoane, femei și bărbați – majoritatea de naționalitate maghiară, să zicem 60% –  ceea ce pe mine efectiv m-a uimit. Acolo era chiar democrație, într-un loc sensibil, pe vremea lui Ceaușescu! Apoi am aflat că doamnele erau de fapt soțiile unor alți salariați români de la „partid” și din M.I. iar Șeful de serviciu, col C.A. era de fapt maghiar 100%, iar soția lui era secretara Șefului Miliției județene, româncă din Mureș. Asta vă sugerează subtil tabloul vremii.

Acesta a fost MEDIUL unde timp de alți cinci ani din viață mi-am desfășurat activitatea și unde am  căpătat un alt surplus de educație și de experiență. Mi-au dat o cameră de birou separată, unde stăteam mai mult singur, dar teoretic era și colegul meu plt. adj. E M. Ca activitate principală în funcția de șef birou cazarmare trebuia să țin evidența tuturor clădirilor și a terenurilor deținute în județ de Ministerul de Interne, adică Sediile Miliției în orașele județului, Posturile rurale de Miliție, cazarmele Pompierilor, alte obiective precum GAA (gospodăria agricolă ajutătoare) – deservită de deținuți semiliberi din penitenciar.

Multe am văzut, multe am trăit în cei cinci ani, am fost apreciat  de comandanți – mai ales cel de la Milțiție (col. G. G), pentru că mă preocupam cu mare drag și abnegație să ajut familiile românilor (mai ales moldoveni) de la Posturile de miliție, să le măresc confortul în clădire introducând apă curentă și grup sanitar, cu centrale termice proprii pe lemne, cu baie și cadă proprie, pentru că trăiau în sate izolate în comunele județului, unde populația le era în principal ostilă, dar nimeni nu avea voie să se plângă de asta. Soția le ajuta nevestele unde se putea, să fie angajate la Poștă, în aceeași localitate, iar asta a fost imediat apreciat de comandanți și de șefii de post de miliție. Mă împrietenisem cu mulți ofițeri de miliție și securitate cu care jucam minifotbal în campionatul municipal la Dinamo2, așa că eram cumva în m mediul meu. Sunt foarte multe de spus, enorm de multe, dar acolo am învățat ce pot să spun, despre ce am voie să vorbesc, dar cel mai mult acolo am învățat să observ și să mă feresc de ochii indiscreți care te filau de pretutindeni.

Am fost chemat „din prima” la ofițerul CI, care mi-a propus să fiu ochii și urechile sale, dar elegant i-am dat cu flit, tot așa cum am făcut și în Școala militară. Aș putea scrie dacă aș avea timp și determinare zeci de cărți având ca temă anii petrecuți în cei 15 ani de Ardeal, dar nu este încă timpul pierdut…

Important pentru cititorii blogului meu este acum să rețină că în acei ani ai tinereții viața m-a dus în fața unor oameni deosebit de „puternici ai zilei”, cu o funcție enormă, dar care nu m-au timorat și nici nu mi-au produs vreo schimbare majoră de atitudine sau de comportament. De la Ceaușescu – căruia i-am strâns mâna întinsă la acea inaugurare la care am participat – și până la Primul secretar de județ sau municipiu, Primul Președinte al CJ, comandantul Securității Județene, al Miliției Județene, au fost oameni cu care am fost nevoit să am relații de serviciu. În viața mea nu am profitat cu nimic de pe urma acestor personaje și să știți că mulți care m-au cunoscut în acele timpuri pot sta mărturie că nu mint cu nicio „centimă”.

Plecarea „din sistem” s-a făcut brusc. Foarte greu de altfel, neașteptat de greu. Norocul meu cel mare a fost că Bunul Dumnezeu mi-a deschis ochii și nu am acceptat să devin ofițer activ, că altfel nu reușeam să „evadez”. Am rămas angajat civil, „comandant” al plutonului de angajați civil ai unității. Locțiitor îmi era prof. LB – directorul de la Arhivele statului, de altfel un bun prieten care mă ajuta mult cu documente ca să reconstitui Dosarele de Cadastru. În Ardeal există cartografiere încă din timpul Imperiului austro-ungar, așa că munca era mult mai simplă decât în „regat”.

Pe linie de muncă administram nominal un cont financiar, asupra căruia aveam drept de semnătură doar Comandantul serviciului, șeful financiar și eu. Puteam de exemplu să merg la casierie, să semnez o chitanță și să scot să zicem o sumă în lei pentru care nu trebuia să dau nimănui nicio explicație, dar până la sfârșitul lunii trebuia să vin la contabilitate cu o factură justificativă. Se strica o baterie la un obiectiv? Luam bani și mergeam la magazin și cumpăram bateria. O dădeam instalatorului să o monteze.

Lucram și cu secrete, spre exemplu toate „casele conspirative” din județ, aveau nume de flori, iar eu primeam de la Comandant ordin clar că la „Casa Garoafa” de exemplu, s-a stricat bateria, sau curge apa continuu la rezervorul de WC. Casele erau în toate orașele județului, iar eu aveam evidența lor și plăteam întreținerea cu regularitate, utilitățile, cu nume false, pentru care fuseseră întocmite acte reale. De fapt toți vecinii din scară știau că acolo este apartamentul securității, însă de obicei în acea scară locuiau tot cadre ale MI. Găseam multe urme de orgii când intram acolo cu instalatorul nostru, că „băieții cu ochi albaștri” foloseau apartamentele clandestine și drept alcov de nebunii cu „informatoarele”… Multe abuzuri am văzut petrecându-se și multe nereguli se petreceau de către privilegiații vremii. Înmagazinam în minte tot ce vedeam, puneam cap la cap și îmi formam o părere despre adevăr.

Contul financiar de care răspundeam eu direct și personal rula sume imense pentru acele vremuri. Din el se plăteau lucrări de construcții și reparații la clădiri, iar prin semnătură eu atestam și îmi asumam răspunderea că au fost făcute în realitate. Prin 1984, pe la sfârșitul anului, merg cu treabă la marginea orașului, la un obiectiv care consta într-o vilă P+2, de protocol, dotată cu mobilier rustic de cabană vânătorească, cu blănuri de vânat pe parchetul impecabil și trofee vânătorești pe pereți. Alături – o clădire înaltă cât P+2 – fără tavan între etaje, care era de fapt amenajată ca sală de sport pentru forță, dotată cu șpaliere și saltele, manechine de luptă și capră de gimnastică,  bârnă, gantere, haltere, funii agățate de tavan, etc. Vila era păzită non stop de doi militari în termen de la Compania de securitate din curtea inspectoratului, care fiind „pile” făceau acolo armata lor de boieri îngrijind vila și păzind obiectivul, dar fără a avea vreo armă în dotare, ci doar un telefon TO direct cu ofițerul de serviciu. La sală mergeau iarna săptămânal ofițerii care făceau parte din USLA (antitero pentru necunoscători) și cu instructorul de lupte, că făceau antrenamente specifice și forță. Teoretic, obiectivul ținea de o Unitate din București adică de USLA, dar vila era de protocol pentru ștabi, fiind pe malul Oltului, la poale de munte cu o vedere minunată la marginea municipiului.

 Când ajung la obiectiv, rămân pur și simplu siderat! Mă trezesc cu un șantier de construcții deschis, în toată regula, cu muncitori, schele, roabe, praf și moloz. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Intru, întreb soldații care îmi raportează că oamenii veniseră de o săptămână trimiși acolo cu acceptul col I.A – „noul Șef al securității județene”, de cca 2 ani. Uimit, mă întorc la unitate și merg glonț la Comandantul meu nou, col M.I., un oltean bun de pus la rană, fost șef al Miliției municipiului. Îi raportez ce am găsit, dar nici el și nici „contabilul șef” habar nu aveau de nimic. Îl rog pe comandant să meargă să raporteze situația comandantului Securității, despre care aflasem de la militari că ar fi ordonat lucrările. Vine șeful înapoi foarte tulburat și ne „scoate” la un șpriț la separeul restaurantului aflat lângă Inspectorat.  La o friptură și un șpriț, vorbind în șoaptă, ne spune că „Bossul”  col. A.I. l-a luat la împins vagoane când l-a întrebat dacă știe el ceva despre lucrări. Că nu-i treaba lui, că să nu-și bage nasul unde nu-i fierbe oala. Ăștia, fiind ofițeri de carieră, cu grade și funcții, nu aveau curaj nici să crâcnească. Dar eu, fără jenă și fără frică, m-am închis în biroul meu de la ultimul etaj și m-am apucat să scriu la mașina de scris din dotare un Raport explicativ către „direcționalul” meu – Serviciul  de Construcții al Ministerului.

Originalul l-am pus cu mare grijă în fișet, unde aveam sigiliu propriu cu plastilină,  am smuls un fir de păr din cap și l-am plasat jos, la podea, cu 2 bucățele infime de scotch ca să-mi arate dacă cineva a deschis ușa fișetului. Celelalte două le-am luat acasă, ascunzându-le sub cămașă, la spate și acolo un exemplar l-am ascuns într-o carte oarecare din bibliotecă, iar celălalt l-am expediat prin poștă, cu confirmare de primire, lui maică-mea la Iași. Așa m-a dus pe mine capul atunci. Am făcut Ordin de deplasare la București, la Serv Construcții. Verificând firul de păr nu am observat nimic suspect. Multe am auzit eu în anii din M.I. Ajuns la București cu raportul în geantă, ies la raport la Șeful de serviciu, după ce îi raportasem problema colonelului C – fost arbitru internațional de box, dar inginer constructor de profesie. Ăsta rămâne tablou, mă ia de mână și mergem la Șeful Serviciului, care când aude și citește Raportul mă întreabă dacă am curaj să susțin ce am scris și în fața ministrului. Îi spun că n-am nicio problemă, iar secretara ne perfectează o audiență la Ministrul secretar de stat MD, care de fapt era „organul” de partid care superviza M.I. Omul era civil, nu militar precum restul lumii, adică era „de-al meu”.

Colonelul Șef de serviciu cu care eram în audiență, vorbește și explică în timp ce eu studiam atent ca un cazarmar ce eram, mobilierul și stucaturile pereților. Când aude ministrul și citește raportul, mă întreabă de ce nu am raportat înainte să demareze lucrările, iar eu am răspuns că nu sunt într-un obiectiv la care să îl supraveghez constant, nefiind în portofoliu meu curent. I-am spus ministrului că între mine și Comandantul Securității Județene sunt tensiuni intense pe această temă, că eu pentru el sunt un civil care se bagă unde nu-i fierbe oala, dar că răspunderea mea față de contul financiar despre care puteam fi acuzat că s-au făcut deturnări de fonduri, m-au făcut să am curajul să ies la raport. Ministrul s-a uitat lung la mine și mi-a spus „mergi liniștit acasă, îți garantez că nu vei avea de suferit nimic”. I-am raportat că eu din vară făcusem raport să plec din unitate înapoi în fosta unitate de drumuri unde luasem post la repartiție, care mă dorea să mă întorc, dar noul șef al securității județene îmi spuse scurt: „la noi se intră foarte greu, dar de ieșit e și mai greu, doar cu picioarele înainte”. Aveam 33 de ani și nu îmi prea surâdea ideea.

A doua zi, în urma mea, ajuns la serviciu, se anunță la nivel de comandă un control făcut de „inspecția ministrului”. Vin de la București 2 colonei și un căpitan, se prezintă la Șeful Inspectoratului și la Șeful Securității și cu 2 mașini pleacă la obiectiv. Eu mă uitam pe geamul biroului și mă cam temeam de clipa confruntării. Vin „băieții”, sunt duși la popotă, iar acolo sunt chemați șefii mei, adică Șeful serviciului și contabilul șef, maiorul B.A. Eu știam cu precizie că acest nou comandant al Securității județene este pila generalului A, șeful Direcției a 2-a a Securității statului. Știam cu ce se mănâncă, așa că omul, aterizat de mai puțin  de un an la Harghita a pus ochii pe vila de protocol, dorind să-i mărească luxul și confortul de care urma să beneficieze el și prietenii, probabil la 5 stele. Putere era, bani credea el că sunt, doar că erau dirijați de un subaltern civil care era foarte corect și își apăra pielea de deturnare de fonduri. Mai mult decât atât, s-a aflat că Directorul N. Cs. al Trustului de construcții, primise drept răsplată viza pentru Germania Federală a doua oară în 2 ani consecutiv din ordinul col. A.I.

Asta a pus capac la toate. Eu nu am fost chemat nicio secundă în fața nimănui, dar asta mă făcea să-mi fie o frică și mai mare. Le-am spus părinților că dacă mi se întâmplă ceva, să caute răspunsul în acel Raport ascuns de mama mea prin casa lor. În 1985, prin martie, îmi spune șeful meu într-o zi că a venit pedeapsa pentru lucrările de la obiectivul de la J. Șeful securității a fost amânat de la înaintarea în grad timp de 3 ani, plus oprirea indemnizației de comandă, care era suplimentară salariului și care era de aproximativ 5000 lei/lună, iar Șeful Inspectoratului col. D.O,  cu pierderea indemnizației de comandă de cca 6000 pe timp de un an. Ăștia erau bani, nu glumă. Prin aprilie, primesc un telefon în birou de la secretara col I.A să mă prezint la el la birou. Pur și simplu, inima îmi bătea în piept gata să sară la bătaie.

Intru și în birou, lângă Boss, stăteau umili cei doi „toarăși” de la cadre, care mă angajaseră în urmă cu 5 ani. Bossul mi se adresează: „tovarășe inginer, mai doriți să plecați de la noi, așa cum ați făcut raport?” Am răsuflat ușurat și am plusat: „ și de ieri, tovarășe colonel dacă s-ar putea”. „Bine, îmi răspunde el peste ochelarii de vedere. Vă aprob transferul.” Îi răspund pe loc, nonșalant: „tovarășe colonel, eu am cerut transferul în august anul trecut, acum postul nu mai este vacant, dar dacă vreți să scăpați de mine cu adevărat, puteți să interveniți să mi se creeze acum un post liber ca să plec” Cele două momâi de la „cadre” tăceau mâlc. „Vom vedea ce putem face” îmi răspunde sec Bossul și înțeleg că trebuie să cer permisiunea să evacuez zona.

Așa am ieșit eu din sistem, mult mai ușor decât îmi prezisese Șeful securității lui Ceaușescu.

De atunci și de la „Revoluție” mi se trage ura față de securiști, față de abuzurile pe care le-au făcut dintotdeauna, dar mai ales că oameni ca dânșii au trădat jurământul militar depus ca ofițeri față de țară și datorită lor a fost posibilă înlăturarea criminală a lui Ceaușescu, care a fost incomparabil mai patriot și mai loial României și poporului român decât toate jegurile care au urmat și care au vândut țara străinilor.

În mintea mea i-am condamnat de mult la moarte și le doresc tuturor cele mai cumplite lucruri să li se întâmple,

Așa că… aceasta este explicația că nu mă tem de nimeni și de nimic, că nu mă pot timora niște ticăloși aflați vremelnic pe funcții cu putere, care amărăsc fără a fi nevoie viața altor oameni. Chiar dacă pierd, chiar dacă Sistemul mă va învinge copleșindu-mă cu greutatea lui care apasă, voi fi acea pietricică din pantof care le roade pielea și carnea până la sânge și le creează un disconfort care le strică viața. Cât mai trăiesc, că între timp, minez ca un adevărat genist ce sunt alte câmpuri în jurul lor, care vor exploda peste tot unde nici nu se mai așteaptă, chiar și după dispariția mea. I-am rugat, i-am implorat, „dați-mi bună pace și nu mă obligați să fiu nevoit să vă pedepsesc”. Nu m-au crezut, nu m-au ascultat…

(va urma)

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

4. CONTACTUL

După ce am făcut primele 6 ședințe de inițiere pe Stația de dializă a Spitalului Parhon – în care am constatat că totul este normal și că nu am reacții negative care să-mi strice „feng-sui-ul”, m-am liniștit efectiv și am început să lucrez mental cu corpul și psihicul meu ca să mă obișnuiesc cu viitorul stil de viață. În sala de dializă erau câteva televizoare poziționate pentru pacienți, dar cum nivelul general de cultură era dictat de Amtena3, România Tv sau ProTv în cel mai fericit caz, pur și simplu nu m-a interesat deloc ideea de a-mi pierde cele 4 ore /ședință intoxicându-mi mintea din lipsă de alternativă. Am preferat să apelez la „biblioteca” mea de gânduri și evenimente pe care le-am trăit și care încercam să le readuc în timpul prezent. Și aveam la ce să mă gândesc, credeți-mă pe cuvânt. Am trăit în 40 din cei aproape 60 de ani cât aveam eu atunci, cât alții poate în o sută. Cu bune și cu rele.

După a șasea ședință pe Stația spitalului, am fost programat la prima ședință la Centrul Fresenius – într-o clădire aflată lângă spital, în spatele curții. Am aflat de la alți pacienți din salon că mulți dintre medicii clinicii lucrează ca angajați „part-tiime” și la Fresenius. Tot de la alții am aflat că mai există un Centru, în Păcurari, dar toți se fereau să-i spună tot Fresenius, deși acolo șeful suprem era mama Profesorului, doamna Prof.dr. Maria Covic. Atunci nu înțelegeam eu cum vine chestia asta, dar aveam să o deslușesc puțin mai târziu. Spre norocul meu, am fost repartizat la Centrul Fresenius din curtea Parhonului și la primul contact cu Centrul, am fost preluat de o doamnă aflată la ghișeul de Informații care am aflat de la ea că era și salariată la Fresenius și pacientă dializată. Foarte amabilă, ea m-a pus sumar în temă cu câteva indicații simple, iar tot pe atunci, am aflat că domnișoara A este fiica doamnei C, iar ambele erau interfața firmei Fresenius cu pacienții, domnișoara A fiind secretară care făcea legătura între șoferii BGS și pacienții dializați. Am nimerit la începuturi în tura a III-a, de la ora 17 la 21. Am fost alocat unei mașini de transport și atunci am aflat că șoferii firmei de transport BGS lucrează și ei în ture de câte doi/mașină și se schimbă la fiecare două zile între ei, dar sunt plătiți mizerabil după spusele lor, cu salariul minim pe economie și un bon de masă/ziua lucrătoare.

Eu am lucrat o viață întreagă în întreprinderi de construcții și munca mea directă cu oamenii pe care i-am avut în subordine (o perioadă cca 600), inclusiv șoferi și mecanici, mi-a creat o abilitate nebănuită de fin psiholog și analist, lucru care mi-a dat ușurința să mă simt bine în orice colectiv.

Bucuria ce am avut-o de la început, a fost că aproape la fiecare ședință avută de două ori pe săptămână, mă întâlnea la vizită, la salon, dr. MO, medicul care mă îngrijise direct în spital și care mă introdusese în Programul de dializă. Observasem încă din spital că este un discipol al Maestrului său – Profesorul dr. Adrian Covic – iar în mintea mea făcusem imediat paralelismul că ambii medici, între care era după aprecierea mea o diferență de maximum 10-15 ani, iar ambii  proveneau din familii de profesori universitari medici, aveau trasee de viață similare. Diferența consta doar în faptul că Profesorul alesese aceeași specialitate ca a părinților săi, care au fost iluștri pionieri ai Nefrologiei românești, niște somități în medicină, iar dr, MO alesese cu totul altă specializare decât iluștrii săi părinți și prin urmare se afla încă din facultate în siajul Profesorului. În lumea medicinei există cutume nescrise, dar respectate cu sfințenie, iar o progenitură a unei familii de medici care alege aceeași carieră cu părinții, are o cale mult mai ușoară și un drum mult mai măturat înaintea lui de gunoaie și obstacole decât un nou venit în medicină. Sunt un fel de reguli nescrise, bazate pe ideea că „ce naște din pisică, șoareci mănâncă”. Dar și lumea medicală e rea și invidioasă, bârfitoare și ranchiunoasă, iar vorbele auzite înafara ei spuneau că „tânărul” Profesor ajunsese la aceste onoruri mult prea devreme, bazat pe reputația iluștrilor săi părinți și mai puțin pe performanțele proprii. Ca un exemplu îl avem la Iași pe fostul Prof. dr. Pendefunda și pe fiul său Liviu, care s-a urcat în carieră pe umerii tatălui său și mai puțin pe rezultatele muncii sale. Astea le știu de la alți buni prieteni de-ai mei, medici onorabili care au făcut medicina din dragoste pentru oameni și au fost colegi de facultate și generație cu câteva beizadele.

Spre deosebire de Maestru, dr. MO se vedea că este tobă de carte, pe care o asimilase el însuși prin munca lui și iradia din prima multă știință, pentru care i se purta un real respect de către colegi și din câte am văzut cu ochii mei, chiar de către Profesor. Mereu dr. MO îmi spunea că „am vorbit cu dl. Profesor” despre „aia” sau despre „cealaltă” și că „dl. Profesor a fost de acord” să facem așa, sau așa… Prima dată când a intrat în rezervă la o vizită Profesorul, iar MO m-a prezentat „dl. Mihăilă”… Proful l-a oprit imediat și i-a spus „știu cine este dl. Mihăilă”, iar nu am înțeles dacă își aduce aminte că i-am reparat strada de pământ care făcea legătura cu bloculețul său  cu P+2 din Valea ;Lupului, sau se referă la nebunul care a cheltuit cca o mie de euro ca să amenajeze toaleta rezervei să o poată folosi… Pentru că niciodată nu mi-a spus măcar un „mulțumesc bă inginerule, că mi-ai făcut atunci o treabă care nu ținea de funcția și puterile tale și nu am apucat să îți mulțumesc pentru asta”. În sfârșit, cert este că înainte să intru în Program la Fresenius, dr. MO îmi spune că s-a consultat cu Profesorul și pentru început, având în vedere și starea în care mă aflu cu un picior valid și că depind de căruț, voi face doar două ședințe de dializă/săptămână – marțea și sâmbăta, tura III.

Arareori, când nu venea la vizită dr. MO, venea o doctoriță blondă, cu ochelari de vedere pe care am întâlnit-o arareori de gardă și în Spital, , la cca 42-45 de ani, după aprecierea mea, cam în jurul vârstei fiicei mele. Din prima clipă când s-a oprit la patul meu la vizită, mi-a vorbit pe un ton răstit și obraznic, ca la un ins inferior speciei ei și a părut tare enervată când a aflat că sunt la două dialize/săptămână. M-a chestionat ca la securitate, de ce, și de cum, iar eu – ca un scorpion veritabil ce sunt – m-am strâns arc și așteptam prilejul să o atac cu acul veninos. Obrăznicia ei a atins momentul culminant într-o zi când fiind la dializă, m-a sunat vărul din Brașov care nu știa unde sunt eu în acel moment. „Nevasta lui Mengele” fusese la patul meu de cca 5 minute și din poziția unde stăteam eu în pat, nu vedeam restul salonului, că era un parapet despărțitor. Vorbeam la nivelul de jos cu vărul meu, pentru că educația și bunul simț nu îmi permiteau să audă și ceilalți pacienți subiectul convorbirii. Nici nu apucasem săi spun lui vărul că sunt la dializă, că mă trezesc la patul meu cu o asistentă pe care mult mai târziu aveam să o cunosc mai bine și să aflu că era și șefă de tură în acel  moment, o doamnă desăvârșită și deosebit de competentă. Asistenta M vine la patul meu, mă atinge pe mână ca să mă facă atent, iau telefonul de la ureche și atunci percep niște urlete de femeie turbată de nervi care țipa în salon că a dat ordin ca să nu fie deranjată cu telefoanele în timp ce ea face vizita. Atunci am înțeles că ea la mine se referă, iar eu eram total nevinovat, pentru că poziția corpului meu nu permitea să văd în salon decât patul din față, iar eu credeam că „superdoctorița” despre care aflasem nu demult că este Șefa Centrului nostru, este plecată la vizită în salonul alăturat, printr-un spațiu comun aflat în capătul opus al salonului meu. Prin urmare vorbeam cu vărul fiind concentrat să-l aud ceea ce el îmi spune și nu auzeam absolut nimic din ce se vorbea în jurul meu.

Când asistenta M m-a făcut atent că aia țipă la adresa mea și mă face cum îi vine la gură, am lăsat telefonul pe piept fără să-i spun vărului meu că întrerup convorbirea și cu un ton răstit și tare, mă adresez nestimabilei doctorițe întrebând-o ce caută un om ca ea printre pacienți și dacă Centrul de dializă are cumva regim de detenție, iar în acest caz să monteze și gratii la ușă, ca să știm măcar că avem statut de deținuți. Am ajuns să țipăm bine unul la celălalt, ca la cortul Bulibașei Chirica, i-am spus doar că poziția în care stăteam eu nu îmi permitea să văd că mai este în salon după ce se oprise la patul meu și în al doilea rând, eu vorbeam pe un ton cât mai jos, tocmai ca să nu deranjez lumea din jur. Nu știu cine îi spune că m-a sunat fiica din Canada, că întrebat fiind de asistente despre mine, le-am spus că am copii, o fiică în Canada și o nepoțică, care locuiesc la Montreal. Vaca nu rabdă și nici nu mă întreabă, iar văzând că a dat de unul care nu se teme de gura ei și „o face” din vorbe, sare ca proasta în bazin, fără să se uite că nu are apă și îmi spune mie: „ce să-ți spun… m-ai dat pe spate că ai fata în Canada!” – de parcă eu invocasem ceva pe tema asta, chiar dacă ea ar fi sunat, de unde să fi știut lumea că sunt la dializă și că doctorița SL sărită bine de pe fix, face vizita și nu trebuie să bâzâie muștele pe Terra?! Din acel moment, am luat-o în vizor pe madam SL și am băgat-o în așteptare…

Mai am un episod nefast din acea perioadă de începuturi, prin 2019, când mi se montase fistula în locul cateterului „long life” la sfatul și insistența doamnei dr IM – o zeiță bună, care mi-a deschis capul și m-a împins la revenirea voinței și a determinării, într-un moment al meu de slăbiciune morală – deci eram la primele proceduri de conectare cu ac. Nu prea înțelegeam eu care este diferența, dar urma să învăț. Cert era că primele 4-6 ședințe eram conectat la aparat de asistentul șef de tură și am înțeles că așa prevedeau Procedurile, După ce terminasem „inițierea” fistulei, veneau rând pe rând la conectare asistenții de serviciu, care cum era de tură… Mi s-a spus – chiar pe un ton de reproș, de vreo două asistente și de madam SL – că mi s-a montat fistula într-o „zonă imposibilă” după exprimarea lor, adică undeva sub braț. În zona anghilei. Acolo a găsit loc și posibilitate renumitul medic chirurg M să monteze la insistențele doamnei dr. IM, fistula. Aia a fost cred a 18-a operație cu anestezie totală la viața mea pe care am avut-o… Madam SL când mă prindea, mă toca la cap că tot la două ședințe/săptămână sunt?, iar eu îi spuneam că Profesorul nu mi-a spus altceva, ceea ce pe ea vedeam cu ochii mei că o irită la culme.

Revin la fistulă: era de serviciu la salonul și patul meu asistenta GP, o blondă în cel mai adevărat înțeles al cuvântului. În sinea mea râdeam când era ea de serviciu și o auzeam folosind vocabularul sumar de cață de cartier cu aere multe și minte puțină care folosea la tot pasul cuvintele „pe buune?”, iar mie asta îmi spune multe despre cultura unui om. „Doamna” GP spune în gura mare în salon către colegii ei de tură că „eu nu mă duc la Mihăilă, să-l conecteze cine vrea, dar eu acolo nu merg”. Tonul și mai ales modul de mahala în care m-a băgat în gândul ei „în paza mării”, m-a înfuriat pe loc și i-am spus de la obraz că nici nu vreau să fiu conectat de ea, dacă ea se teme, că nu am încredere în capacitățile  ei profesionale, iar de aici încolo, niciodată nu o voi mai lăsa să se apropie de mine sau de aparatul la care sunt conectat. Întrebând-o ce  rău îi făcusem că nu voia să se apropie măcar de mine, îmi răspunde că „a auzit ea de faptul că fistula mea este montată într-un loc incomod aparent și nu vrea să-și bată capul inutil”. Imediat am trecut-o în Insectar lângă doctorița SL, la aceeași specie de coleoptere. Nici măcar nu a venit să vadă cu ochii ei ce fistulă este, ce probleme ar putea fi, nu! A auzit ea de la colegi că ar fi o fistulă nouă, montată de un prost de chirurg într-un loc neconvenabil ei și hotărâse să nu încerce măcar, ceea ce pe mine întâi m-a uimit, iar apoi m- a revoltat. Spre norocul ei, a plecat aproape imediat ce ne-am mutat la sediul nou al Centrului, la Centrul Păcurari, condus de mama Profesorului, cu franciză Fresenius. „Cine se aseamănă se adună”, așa că adio și n-am cuvinte. Despre „morți”, numai de bine…

Șocul meu cel mare a fost că la acel incident cu asistenta blondă a venit la vizită dr. MO, iar la întrebările dumnealui, i-am povestit pe loc – de față cu blonda – despre incidentul avut. Dr. MO m-a șocat, luând pe loc apărarea asistentei, spunând că în Regulamentul lor este stipulat faptul că în astfel de situații, când o asistentă consideră că nu este stăpână pe o situație, poate cere ajutorul altei colege care să o înlocuiască.

În mintea mea s-a dat de atunci o luptă ca să înțeleg cum este posibil să existe stipulată o asemenea regulă, că în acest caz fiecare asistent ar putea abuza de prevederi și fiecare ar face serviciu pe alese, iar pregătirea profesională nu ar avea nicio relevanță. Însă faptul în sine mi-a zdruncinat puternic încrederea în statutul moral al dr. MO, cu toate că profesional îl consideram un sfânt în preajma lui Iisus Fiul.

Acest eveniment m-a făcut prima dată să-l privesc pe MO cu alți ochi, mult mai critici și să-l văd ca fiind un produs al Castei, care inițial își apără cu orice preț membrii, recte multinaționala sub al cărei siglă lucra. „Ce naște din pisică….” este parte integrantă din Sistem, așa că asta primează, după „Jurământul lui Hypocrate”, după…

De atunci am învățat că la Centrul Fresenius din Copou, Șeful de Centru este doctorița SL, iar adjuncții ei sunt Asistenta șefă Daniela Toma și „directoarea” financiar-administrativă Doina Cukhta. Șeful suprem – „bossul” cel mare și tare, era Profesorul – care plana nevăzut ca vulturul în înaltul cerului ocrotind găinile din curtea fermei sale. Toți cei patru erau parcă trași la Xerox ca și caracter și comportament… Aflasem și înțelegeam din ce auzeam în salon, în discuția dintre asistenți, că Profesorul tăia și spânzura, el aproba tratamente individuale specifice pacienților, iar restul lumii, în frunte cu doctorița SL erau executanți orbește ale ordinelor transmise prin metode nevăzute de noi, Prostimea dializată.

Pacienții – aveam să observ – erau foarte diferiți, atât ca nivel de cultură, de vârstă, de stare a sănătății mintale, a stării lor materiale, dar cu toții eram aruncați la fiert în aceeași oală, precum legumele pentru supă.

La BGS – firma care ne transporta – erau mereu nemulțumiri și multe vociferări între șoferi și pacienți, între șoferi între ei, între șoferi și secretara A de la Fresenius, care planifica curse nedorite sau alătura pacienți imposibil de deplasat împreună, etc. Atmosfera de piață, de Hală de pește, cu nebuni de alcoolism în libertate care îl scuipau și îl înjurau pe medic sau chiar îl apucau în batjocură de organ, erau parcă scene din Boccacio, descrise în De Cameron…

Astea toate se petreceau în timpul de „predializă”, când ieșea tura II și noi, tura III, așteptam să intrăm. Nebuni aflați în sevraj din lipsă de alcool, care pur și simplu făceau de calvar viața asistenților, astea erau scene de care tu, cu capul pe umeri și mintea lucidă trebuia să te detașezi. În mod normal, această faună ar fi trebuit izolată și ori să fie un punct de dializă la Spitalul Socola, ori să se fi făcut un alt centru special în care să fie izolați nebunii… Între timp, majoritatea „au ieșit din sistem”, iar încetul cu încetul, viața a intrat într-un aparent normal.

Să țineți minte doar că în acea perioadă specificată între aprilie 2018, când  am intrat în Program și decembrie 2020, când ne-am mutat în Centrul cel nou din Tătărași, am făcut propriu zis „școala” de pacient dializat, mai mult pe cont propriu, pe corpul meu, timp în care am acumulat multe informații și am făcut observații proprii încercând să-mi explic singur diverse stări prin care trec în timpul dializei, pe baza unor explicații date cu multă răbdare și profesionism de dr.. MO. Faptul că am o minte analitică și sunt înzestrat cu multă voință, m-a adus în stadiul să înțeleg astăzi foarte bine și chiar în amănunt în ce constă operațiunea de dializă și mai ales ce manevre pot face la latitudinea mea, ca să-mi păstrez o stare relativ bună și de confort. Din nefericire, sunt extrem de puține astfel de persoane și degeaba încerc să-i învăț unele mici trucuri pe aceia din jurul meu, incultura lor generală și lipsa de voință le fac să fie supuse în totalitate Sistemului, care nu are nici timp, nici chef să se ocupe în particular de stările lor. În ciuda omeniei și solicitudinii depuse de multe asistente și doctorițe, cunoașterea ta personală, a reacțiilor corpului tău și înțelegerea ta asupra a ceea ce ți se întâmplă, este determinantă, iar aici este diferența între bine și rău, între viață și moarte.

În anii petrecuși la Centrul din Copou, depindeam în exclusivitate de infirmieri, deoarece rampa de acces la parter era construită anapoda, de idioți cu două picioare, care au proiectat și executat acel Centru de la „A” la „Z”, fără respectarea niciunei Norme valabile. Și toaleta pentru invalizi era dotată cred de aceiași tembeli care judecau poziționarea elementelor de prindere cu mintea de biped neevoluat, fără să ceară și părerea unor invalizi, considerați din start necuvântătoare mult inferioare bipezilor.

Asta m-a determinat să mă adresez doamnei manager CP venită de la București, de la firma mamă – care ne-a expus planul firmei Fresenius să construiască un alt sediu, tot la Iași – să-i spun că la acel nou Centru o rog să țină seama de situația persoanelor cu infirmitate și să fie amenajat în mod special pentru ei, cu dotări la toalete și rampele de acces conforme, așa cum prevăd Normele internaționale.

Am primit promisiuni și asigurări că așa se va face și mi-a cerut permisiunea când a auzit că sunt constructor de profesie, să fiu consultat înainte de darea în folosință a Centrului pentru ca să se facă dotările corect.

(va urma)

DETERMINAREA – SAGA ANTIMAFIA

3. DIALIZA

Revin la anul 2018, anul în care am fost inclus în „Programul Național de Dializă”. Când specialiștii nefrologi constată că rinichii tăi nu mai funcționează la capacitatea minimă – măcar ca să poată elimina surplusul de lichide acumulate în organism – riști să faci blocaj renal, iar de aici, te preia preotul paroh de cartier… Așa se întâmpla până acum sub o sută de ani, că nu am făcut săpăturile chiar atât de adânc, dar după ce s-a descoperit posibilitatea unei dialize, s-a pornit pe un drum al salvării pacienților cu probleme renale. Am să vă explic foarte în mare în ce constă procesul de dializă pentru ca să înțelegeți că este un proces foarte complex, dar care prelungește viața unor zeci de mii de pacienți – dacă nu sute de mii sau milioane – doar la nivel european.

De la început, fac precizarea că în zilele noastre există mai multe firme care produc aparate de dializat și au dezvoltat o rețea de centre de dializă, însă „pionieratul” l-a făcut firma germană Fresenius Nephro-Care și o alta tot germană, denumită Brown.

Fresenius și Brown au împărțit globul pământesc între ele și dacă te uiți pe harta lumii, observi cu detașare că în fapt, domină Terra.

Ok, în Europa, toate țările UE au centre ale ambelor multinaționale, ceea ce le permite pacienților care fac dializă să meargă în orice țară, că își programează doar perioada de ședere în Centrul cel mai apropiat de localitatea unde vrea să ajungă. Vrei să pleci în vacanță în Grecia, în Tasos? Foarte bine, te programezi la Vaslui, la Centrul tău și ei fac diligențele mai departe la Centrul de dializă din Tasos, care te așteaptă și îți face dializa ca la tine acasă… Practic s-a dat o nouă șansă la viață multor oameni care ar fi fost condamnați la moarte prematură. Și chiar în condiții decente.

Nu la fel stau lucrurile și în zona Americii de Nord, unde efectiv nu există „Programe Naționale de Dializă” așa cum sunt la noi în Europa, să zicem. Acolo dacă te-ai îmbolnăvit de rinichi, ești imediat introdus într-un altfel de Program, într-o Bancă de Date și ești inclus pe o piață liberă virtuală de primire a unui rinichi de la un donator compatibil. În America de Nord, spitalele au aparatură pentru dializare, însă eventual te țin în viață până când ți se găsește un rinichi compatibil și imediat ți se face transplant. Contra cost, evident, asigurarea, PLUS o „coplată” substanțială. Nu ai, nu trăiești. În Europa este altfel, în general toate țările au un Program Național Propriu, care este susținut în totalitate de bugetul statului – pentru cei asigurați medical, desigur.

Să luăm acum doar cazul nostru, a României…

Firma Fresenius a intrat pe piața de dializă cam imediat după 1990, când „ne-am eliberat de comunism”… La începuturi, se cunoștea și se practica și în România dializa peritoneală, o metodă de dializare care nu necesită o aparatură sofisticată ce trebuie racordată la curent electric, apă potabilă și canalizare, plus Internet.

Dializa peritoneală se mai folosește și azi, în general la oamenii izolați în cătune îndepărtate, fără drumuri de acces, dar care trebuie aprovizionați ritmic și periodic cu cantități suficiente de lichid dializant, măcar pentru o lună de dializă, ținându-se cont că acești bolnavi își fac ei singuri dializa din 6în 6 ore. Este cumplit, ai somn doar maximum 6ore/noapte! Plus că zona peritoneală unde ți se montează cateterul de conectare trebuie ținută sub o igienă demnă de o Sală de operații din spitale, că imediat se infectează punctul de incizie și ai intrat în alte belele.

Hemodializa făcută în Centre moderne, cu aparatură produsă de Freseniius sau Brown (există acum și alte mărci de aparate, dar majoritatea care predomină piața sunt acestea), are dotări minime și obligatorii pentru funcționarea unui Centru, care sunt stipulate prin Lege și Hotărâre de ministru.

Firma multinațională Fresenius are dezvoltate multe centre în țară și acoperă aproape tot teritoriul României, folosind aparatură de fabricație proprie, iar „concurentul” Brown are și el o rețea proprie, cu aparate fabricate de el, dar în România există doar Centre care lucrează sub franciză Brown. Cam acestea sunt lucrurile, dacă am reușit să aflu corect situația din documentarea pe care am făcut-o.

V-am explicat aceste amănunte pentru ca să înțelegeți ce vă voi relata mai departe, în capitole și episoade viitoare, când vă voi introduce de facto în Lumea Mafiei

Deocamdată ați înțeles desigur, că Dializa în sine este de fapt singura metodă de a controla și face un organ intern al omului să funcționeze și să-și facă „datoria”, chiar dacă este bolnav, iar rinichiul, este singurul organ intern al corpului uman care poate fi suplinit de o mașină exterioară. Deocamdată.

Dializa în sine este de fapt un procedeu care te racordează la un aparat inteligent, controlat de un computer propriu și o pompă la care este racordat corpul pacientului, printr-o linie „tur-retur” și care preia sângele din organism pompându-l în filtrele aparatului, pentru ca mai apoi să-l reintroducă prin retur în același organism. În acest proces, toate toxinele rămase în corp datorită nefuncționării rinichilor, se elimină și rămân în filtre. Totodată, surplusul de lichid rămas în corp în intervalul trecut de la dializa precedentă, se elimină sub formă de apă la canal. Aparatul dotat cu acea inteligență artificială a calculatorului – dar controlat de asistenți specializați în acest domeniu și medici nefrologi – supraveghează în totalitate parametrii funcționali în timpul dializei, ajustându-i când este nevoie, precum TA (tensiunea arterială), aportul de sare (NaCL), temperatura corpului, lucruri care pot crea un confort relativ, sau chiar un disconfort. Mai sunt și alți parametri, precum debitul pompei care împinge sângele și multe altele care au doar importanță pentru specialiști.

Dializa se face în mod corect de 3 ori/săptămână, în ședințe a câte 4 ore, după o programare precisă pe ture a pacienților, a personalului medical și a șoferilor de pe mașinile de transport pacienți la dializă și înapoi la domiciliu.

Pacienții au un fel de „serviciu pe viață”, iar starea lor de sănătate cauzată de dializă, nu le mai permite să facă un alt serviciu în mod normal, deoarece programul regulat – chiar dacă le dă orele libere care le-ar permite să efectueze dializa înafara programului – starea lor fizică și epuizarea de după dializă le face imposibilă o viață activă ca o persoană normală. Statul a acordat persoanelor dializate statutul de persoane cu handicap sever și le acordă un ajutor material sub formă de indemnizație, plus unele facilități suplimentare.  Mulți beneficiază și de o indemnizație de însoțitor, dar toate cumulate nu îți asigură nicidecum un trai la limita decenței dacă nu mai ai și alte venituri colaterale.

Fiind o activitate finanțată de statul român de la un cap la altul și desfășurat prin Casa Națională de Asigurări – care decontează lunar prestatorilor (recte firmei Fresenius, BGS, sau alteia) – sub controlul teoretic al Ministerului Sănătății, care are în fiecare județ Direcția Județeană de Sănătate Publică (DJSP) – dializa este o mare afacere, prin care trec zeci, sute de milioane de euro, iar acești bani care sunt „ai statului”, fac cu ochiul multor rechini financiari îmbrăcați și deghizați în halate albe și care caută să muște o halcă mai mare din tort.

Totul se face pe spinarea pacienților dializați, pentru că aceștia sunt de fapt obiectul muncii producătoare de foarte mulți bani albi, ce trebuie să fie transformați ușor și în bani negri…

Așadar, de la Minister, Casa Națională de Asigurări, Spitale, Furnizori de Servicii de dializă, transportatori pacienți, s-au format adevărate filiere de sustras bani negri și sunt o sumedenie de funcționari care apără cu dinții metodele și mijloace de prădat banul public, toate având pacienții dializați ca ultima verigă a lanțului, lanț care susține Sistemul.

Prin urmare, având inițial un scop nobil, de a prelungi viețile unor oameni vinovați doar că s-au îmbolnăvit de insuficiență renală, s-a creat în jurul lor o adevărată industrie, care în final, produce viață, dar produce și o îmbogățire nejustificată a unui întreg lanț de funcționari publici care sunt mituiți la rândul lor de firmele prestatoare de dializă și de cele care transportă pacienții celor care prestează…

Eu nu știu dacă în „țara mamă”, Germania, de exemplu, firma multinațională Fresenius Nephro Care poate jecmăni bugetul statului german făcând artificii care să țină cheltuielile la limita de jos, iar profiturile făcute prin această metodă – ce ia din confortul și necesarul minim al pacienților dializați în tratamente adjuvante, prevăzute în Contractul-cadru încheiat cu statul – ating acumulări la limita de sus, prin mijloace nemeritate.

Oricum, toate aceste lucruri se petrec în România, în care CORUPȚIA  a atins cote inimaginabile, de la Președinte până la ultimul gardian de pușcărie, în toate instituțiile statului, în toată clasa politică, în toate păturile sociale.

Tot lanțul se preface că totul este bine, că nu există nicio corupție, că toată lumea își face serviciul corect, în folosul pacienților, iar acelora care au inteligența să vadă și să spună, li se închide imediat gura cu pumnul, într-o conjurație existentă – începând de la nivel local – în care sunt cumpărați procurori făcuți doar pentru căpătuială proprie și care de fapt păzesc fără rușine infractorii constituiți în grup de crimă organizată.

(va urma)

„SEF SA FII, DAR DE FRICA TOT SA STII!”

10,ANA!

De la bun început ți-am pus nota zece în catalogul vieții, pentru cuvintele tale de laudă cu care te descrii…. Desigur, nu este de loc un lucru de aruncat ca o preafrumoasă doamnă să se poată lăuda în CV-ul ei cu atâtea performanțe acumulate într-o jumătate de viață! Și nici să-ți adaugi în palmares o facultate și trei masterate în alte domenii decât facultatea de bază.

Oricum, sincer, nu este nicio ironie în vorbele mele când am afirmat fraza de mai sus. Chiar și cariera începută odată cu liceul – demarat atunci când eu ajunsesem la aproape o jumătate din viață și m-am reîntors în orașul natal – trebuind să-mi iau viața de la capăt, practic după ce devenisem un adult responsabil și cu surprinzător de multe realizări în domenii extrem de diferite, ceea ce a fost un lucru cât se poate de benefic, mi-au dat și puterea și expertiza să am abilitățile de care aveam nevoie să mă reinventez și să fac față noilor provocări… Să nu o iei ca pe o laudă, că sunt cea mai modestă ființă din apropierea mea, doar îți punctez în linii mari că pot fi de la Bunul Samaritean, până la cameleonul care își schimbă culorile după mediu. Dar să mă las pe mine deoparte, pentru altă ocazie și să continui ce am început… Adică să-ți transmit un mesaj puțin mai subtil, mai „cifrat”, că la câtă carte declari că ai și câte diplome ai acumulat, cu siguranță că este floare la ureche să-l înțelegi.

Continue reading